Voi, oamenilor,
vă asemănați cu noi, ploile,
atunci când plângeți;
norii voștri sunt ochii triști
sau, poate, inimile în care
tună și fulgeră furtunile vieții.

Dar după furtună vine vreme bună;
acolo unde ajung ploile și lacrimile
odrăslesc speranțe și natura tresaltă
așa cum tresaltă natura umană.

Cerul, ca și inimile, se înseninează
pentru o vreme, ca mai apoi
să se adune alte rânduri de lacrimi și ploi
pentru că pământul, ca și lutul din noi,
începe să se crape, sau să facă riduri.

Verile sunt anotimpurile
care încălzesc inimile iernilor
care-și pregătesc ghioceii
să-i trimită emisari
la simfonia florilor.

Nu-i nici un semn că lumea mai trăiește;
s-a asasinat pe la spate
cu propriile ei păcate;
o bântuie cai roșii și negri și galbeni.

Sub altar, suflete înjunghiate
din pricina mărturisirii Cuvântului,
scutură usciorii pământului,
și stelele cad pe pământ precum smochinele

Au încetat albinele polenizarea,
sirenele nu anunță salvarea;
cerul s-a strâns ca o carte,
s-a făcut sul…
polul nord și polul sud
sunt capetele polului nul.

S-a căsătorit albina cu floarea
și s-au desfătat în luna de miere
pe pat de lavandă,
în iatacul cu draperii aurore.

Sunt martori fluturii
la ritualul de împreunare
dintre albină și floare,
la hotare de livezi îmbrăcate
în cămașă de zi și de noapte.

Când a nins pe raza de soare,
soarele a îmbrățișat zăpada cu căldură
și din îmbrățișarea lor s-a născut lacrima;
de aceea lacrima este întotdeauna caldă.

Ce poate fi mai trist
decât să-ți vinzi pământul țării tale
ca mai apoi să ajungi chiriașul lui,
plătind mai scump decât l-ai vândut.

Când nu vom mai avea loc
nici măcar pentru un sicriu,
atunci ne vom îngropa trupurile în cer,
rămână-le lor pământul,
cu gropi cu tot.

Și bolovanii trec prin clepsidră
după ce sunt măcinați
și devin milioane de particule;

așa și inimile trebuiesc despietrite
pentru a trece prin clepsidra veșniciei.

Când jumătate de lună doarme,
cealaltă jumătate
o acoperă cu manta de stele
și cu declarațiile de dragoste
ale îndrăgostiților
care își promit luna de pe cer.

În orice clipă Dumnezeu ar putea să zică:
“S-a terminat alergarea ta pe pământ,
dă-mi inima ta!”
și ar trebui să i-o dau.

Ar putea să lase bolile să ne încolțească,
să nu mai ude pământul
și el să nu rodească,
ar putea să ne lase cotropiți
de frică și duhurile răutății,
ar putea să nu mai deschidă fereastra dimineții.

Dacă ar vrea, ar putea să ne uite,
să ne renege,
pe rege l-ar putea face cerșetor
și pe mireasă văduvă,
ar putea văduvi păsările de zbor.

Ar putea să nu mai oprească apele la margini de mări,
oceanele să nu le mai înghesuie în căldări;
tuturor jivinelor le poate lua hrana,
pomilor, florile și sângelui, rana.

Ar putea porunci să nu mai răsară soarele,
să sece apele și izvoarele;
pe oameni ar putea să nu-i mai înveleasă
în boltă cerească.

Am văzut pe cer amprente,
semn ca Dumnezeu a sprijinit cerul
să nu se clatine până când va voi El.

Da, ar putea să ne întoarcă spatele,
de nu ne-ar fi iertat nelegiuirile și păcatele…
ar fi putut să ne nimicească…
cine ar putea să-L oprească?

Dar Dumnezeu este dragoste
și nu se va muta niciodată de la noi;
chiar și atunci când L-am părăsit
Și-a trimis la noi Fiul, din cer
și noi, ce am făcut cu El?

Ce-am învățat de la Hristos:

Jugul pe care-l port nu-i greu
Și de aceea spun oricui:
“Acela nu e jugul meu
Acela este jugul Lui.”

Dacă ajung batjocorit
Și-i plin paharul de necaz
Iubesc pe cel ce m-a lovit
Și-ntorc și celălalt obraz.

Și nu mândria, ci smerirea
Mă izbăvește de cădere,
Iar dacă-n suflet port iubirea
Și eu am parte de-nviere.

M-a învățat să-mi pun ștergarul
Spălând picioare obosite,
Apoi m-a-nvrednicit cu harul
De-a împărți pâini înmulțite.

M-a învățat să merg pe ape,
Furtunile să nu mă-nfrice;
Mâna-I întinsă e aproape,
Atunci când cad să mă ridice.

În școala-I de ucenicie
Întâi și-ntâi îmi citea gândul,
Ca mai apoi să mi-l dea mie:
Că l-nceput a fost Cuvântul.

Îl recunosc numai în El
Pe bunul meu Învățător;
Căci S-a adus fertfă de Miel
Spre-a fi o turmă și-un Păstor.

Mă-nvață-a-i binecuvânta
Pe-acei ce împotrivă-mi suie
Și mă învață a-i ierta
Pe cei ce-mi bat în palme cuie.

M-a învățat să dau vedere
Celor ce nu știu că sunt orbi,
Că-n dăruire e plăcere
Și să fiu rob celor ce-s robi.

Am învățat că apa vie
În stâncă și-a săpat izvoare
Ce poate face în pustie
Holde bogate în ogoare.

M-a învățat să fiu lumină
Acolo unde este noapte
Ca din a Raiului grădină
Să pot culege poame coapte.

Mă-nvață-n fiecare zi
Că viața nu-i doar o felie
Ce ni se dă a o trăi,
Viața este veșnicie.

Dar mai întâi învăț s-ascult,
Cum El a ascultat de Tata
Și mi-a promis că nu e mult
Până striga-voi: “Maranata!”

« Postari mai noi — Postari mai vechi »