Viaţa-i ca o gară
prin care
lumea trece
şi unde
fiecare
lasă câte o urmă
cu care
cealaltă lume ară

 

O gară-i ca viaţa
prin care
mărfarul
cu iluzii
se opinteşte
trăgând după el
noaptea cea rece
şi ceaţa

 

Viaţa e gara
fără peron
unde liniile
se întâlnesc
să taie
drumul
roţilor
paralele.

Întrebând
culegătorul
de ce adună roadele
doar de pe jos,
El
mi-a răspuns
cu fruntea plecată:
“Odată
am rănit
ramura roditoare
a pomului
şi nu era
vinovată.”

Postat in: Poezie | | Commentarii (0)

Noaptea

Nopţile sunt
umbra
zilelor fecioare
blestemate
pe veci
să fugă de
Soare.

Noaptea e o zi
cu ochi legaţi
în care
se nasc
regii blestemaţi.

Niciodată, noaptea
n-apucă
să doarmă
de teamă că umbra-i
la soare
se sfarmă.

Fluturii sunt liberi
să zboare
doar vara
spre a stăpâni
stâncile,
acolo de
unde
iarna
îşi soarbe zăpada
şi vânturile.

La muntele
pe care
l-am străpuns
am ostenit
de-ajuns.

Şi nici măcar
nu m-au
ademenit
comorile de aur
şi argint.

Prea însetat
m-am aplecat
către izvor
ca să
nu mor.

Dac-am învins
muntele-nalt
şi de bazalt,
e semn
din cer
că mi-au crescut
braţe
de fier.

Când,

ţi-au rupt

coarda de vioară

şi ţi-au legat mâinile,

tu,

ai început

să cânţi

la lacrimă.

Copacul anonim

şi-a pus cercei

de muguri,

de flori

şi de frunze

în toate urechile

 

Tremurând…

aşteaptă să se însoare

cu vara

Zborul e zbor

nu pentru că

are aripi,

ci

pentru că

e mai înalt

decât resemnarea

Undeva,

pe sprânceana unui deal

-pe înserat-

vântul

ud şi nud

s-a întins la uscat

 

când mantia de umbră-amurg

l-a ajuns peste gură

pleoapele au  început să-i tremure

a poveşti de frunze

Cine n-a trăit

să vadă

epoca renaşterii

firului de iarbă,

acela,

mai are de aşteptat

să se nască

de sub frunze.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »