Rătăcitorii
şi-au aprins lampa
cu care
au ieşit
să caute
Soarele.

…şi
dacă am fi
nemuritori
nu i-am
urî oare
pe cei care
ştiu
cum să moară ?

Din lumină şi umbră,
din felurite tăceri,
din mersul în sus
al copacilor
am plămădit
poezia
de necuvinte

Păcatul a venit
în disperarea
de-a folosi
cuvântul

O picătură
într-un ocean
se aseamănă
cu lacrima
rostogolită sper van.

Picătura care
încape oceanul
e însăşi
izvorul lacrimii.

Universul Pământ
nu este decât
locaţia unde
nu trăim cu chirie
şi material
vocaţia
de-a nu ne descoase
de val

Celălalt univers
este mediul
nedens
etern şi eteric
în care,
în acelaşi sens
dăinuieşte,
sufletul,
purificat si sferic

Odiseea dorului
e aceea
că
se hrăneşte
cu lacrima
încă
neturnată
în picătură
şi se îmbracă
mereu
cu cele mai
frumoase amintiri,
după
paravanul
transparent
al
neuitarii

Nu-i sens în mers
în gând e sens
din cer se şterg
lumi de condens

Nu-i loc destul
în loc pustiu;
n-ajungi niciunde
prea târziu

Abandonaţi pe contrasens
-doar picătură de condens-
suntem o lacrimă
în mers
murind striviţi
de Univers

-În timp
ce nu era timp
oare
ce era ?
…………………………..
-În vremea
când vremuri
nu puteau a fi
numai Dragostea,
-doar pentru tine-
nu-nceta
a iubi

Râul obosit,
-cu brate murdare-
se răstoarnă navalnic
în mare
bolborosind ceva
despre izvoare

Izvoarele adânci
sunt limpezi,
ca de cleştar ;
au rădăcini
în stânci
şi afluiesc
lumini
spre setea
din pahar

« Postari mai noi — Postari mai vechi »