O floare,
un surâs de fată
O rază de soare curată ;
un trandafir tremurător
cu toate petalele aprinse,
atingerea mâinii întinse,
sărutul pe gura fierbinte…
Nu-s toate la fel ca ‘nainte..

Căci floarea din suflet se stinge,
Surâsul începe a plânge,
Pe raza de soare a nins,
Iar trandafirul nu mai e aprins;
Atingerea mâinii desparte,
Sărutul pe gură-i departe….
Încrederea-n tine mă minte…
Nu-s toate la fel ca ‘nainte…

În sufletul meu ai început să ningi
Cu spini de trandafiri şi cu flamingi;

Şiroaie de ape se-nvârt în tranşei
Nebune şi tulburi, săpându-mă-n
chei ;

Ai nins peste mine când ai plecat…
Un vânt a suflat dinspre tine
Şi m-a-ngheţat…

Cu fiecare clipă
murim câte puţin,
până într-o zi
când nu mai avem
de unde muri .

Între maimuţă
şi Om
nu-i decât o clipă
cât ne-am îndreptat
spatele

…Şi pentru fiecare
vine o zi
în care,
cu gânduri calme
ne vom zidi
în podul unei palme.

Vine o zi în care,
în cor de şoapte
toţi pomii înfloresc;
dar vine-o noapte
când ochii noştri-adorm
şi nu se mai trezesc

Vine o zi păcat
cănd inima
cu Sufletul
se bat
şi vei urca Golgota
îngenunchiat

Dar vine-o zi
cu steagul alb desfăşurat
şi mut
când izvorâm
învolburat
dintr-un sărut .

Când mărul înflorit
va obosi în noapte
va ninge peste el
cu mere coapte

Când păsări migratoare
vor asfinţi în mare,
din valuri înspumate
ne vom zidi vapoare

Atuncea când pădurea
se va-ngropa-n schelete,
de frunze înverzite
ne va fi iarăşi sete

Când focul ne va arde
pe rug de amintiri
vom fi rebelii clipei,
robiţi de răzvrătiri

Când iernile-ngheţate
ne vor pătrunde-n gară
cu aripi terminate
migra-vom către vară

Mă dor buchetele de flori
Cu ghimpi înfipţi adânc în vise
Mă mai străfulgeră fiori
Şi-mi simt pustiurile-ntinse

Nu sunt în timpul meu acasă
Şi nici nu vreau să mă găsesc
Căci grădinarii nu mă lasă
Să plâng , când iar mă răstignesc

Speranţa a murit în Frunze
Iar inimile-s dezbrăcate;
În ele iarăşi vor pătrunde
Omături nepurificate

Înmormântaţi în amintiri
Printre castani cu frunze rare
Ne-am gârbovit de netrăiri
Şi povârnişul din pridvoare

E mult prea trist să te stingi lin
Îndepărtat de cel aproape
Când ceru-nalt este senin,
Să nu te mai ridici din ape

Nu apucă floarea
Să se mai gătească
Până grădinarii
Vin s-o pângărească

Nu începe ziua
Să îşi crape zorii
Că-n bătaia puştii
Au intrat condorii

Mugurii n-ajung
Să se urce-n pom
Cum n-apucă omul
Să ajungă OM

Timpul îşi tot moare
Ultima lui clipă
Şi se împrumută
Mereu la risipă

Vântul decolează
Printre uragane
Însemnând destinul
Cu gropi şi capcane

Când din rugăciuni
Păcate erup
Sufletul se-ascunde
Speriat în trup

Adevărul ,drept,
De mijloc se frânge
La înmormântare
Nimeni nu îl plânge

Mintea, cât mai e
Iarăşi dezertează
Numai adormirea
Mai rămâne trează

Sângele nu are
Urme de globule
Sutimi de secunde
Ne sunt prea destule

Bântuit de spaime
Soarele-coleric-
Coboară din cer
Raze de-ntuneric

Mereu hăituită
Luna cea senină
Vinde pe la colţuri
Cioburi de lumină

Cerul se coboară
Undeva în groapă
Şi apoi, groparii,
Norii îi răssapă

Axul de planetă
S-a vândut la târg
Nişte boli cumplite
Parcă dau în pârg

Clipa de speranţă
S-a cutremurat…
Între Rai şi Iad
Gardu-i dărâmat !

Aţi mai văzut condori
în lumea adâncă?
dar gânduri
în stâncă ?

Aţi auzit cândva
cântare de îngeri ?
dar imnuri
în floarea de meri ?

Aţi simţit vreodată
coloşii de nea ?
dar moartea
haină şi rea ?

Aţi ajuns vreodată
în viaţă
rătăcitori
prin peşteri de gheaţă ?

V-aţi făcut vreodată
din vise o punte
din tâmplă în tâmplă
de munte ?

v-aţi coborât vreodată
din cer,
pe scări de incendiu
de fier ?

Şi-a pus cineva
ceasul să sune
la ora de vremuri
mai bune ?

Opreşte-te omule
pe drumul vieţii
şi-ascultă în tihnă
Poeţii !

În cele mai negre
moment
ale existenţei,
umbrele noastre
au un straniu
contur alb;
de ele ne agăţăm
ultima speranţă
precum
am atârna,
mereu ,
în gol,
o noapte
prea rotundă
pe care
nu o atinge
dimineaţa.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »