Vrăjit de splendoarea apusului,
Soarele
Soseşte dis-de-dimineaţă
Şi aşteaptă răbdător înserarea…

Însufleţit de strigătul din steag
luptătorul nebun
încă mai trage
salve de tun
vestind plecarea păcii
peste prag

S-a spart ecoul strigătului tău
rostogolindu-se din munte
către hău…
ecouri neînţelese
(ca nişte aşchii mute)
recompun sub valuri de mări
strigătul zdrobit
prefăcut în ţăndări

De câte ori, călător,
Nu am fost încărcat în vagoane
Şi apoi basculat
Ca străin
Pe străine peroane?

Zborul a fost dezlegat de aripă
şi s-a înecat
pentru că
nu ştia să înoate

Pietrele de pe munţi
au strigat către pietrele din ape
să le astâmpere setea
şi atunci
s-au îmbrăcat pentru nunţi
norii din Agape…

Fructele care s-au copt
fără a trece prin floare
nu miroseau a primăvară
ci a trădare

Când s-au împărţit averile
împărţitorii te-au trimis la galere…
trebuiau adunate de cineva
şi trebuiau măcinate
poverile

Nu poţi asculta
în timp ce vorbeşti;
dar tocmai de aceea nu taci
pentru că îţi place aşa de mult
să te asculţi…

Vorbeşte încet,
şi mai încet,
atât cât să pot auzi
cum mă strigă gândul
cu nume de linişte

« Postari mai noi — Postari mai vechi »