Am văzut cum noaptea
se încovoaie peste zi
și curcubeul după bolta cerului
și fierul după para focului
și omul după ultimii ani,
dar n-am văzut să se încovoaie
omul care trăiește în picioare,
nici coloana înaltă a lui Brâncuș.

Suflarea divină așezată în forma de lut
ridică la viață
și așa se naște omul;
cuvântul așezat în inimă
iese din când în când
afară, la aer
și așa se naște poezia

Săracă și bogată în același timp
Și Mare Moartă ,încă în Olimp
Și fără rădăcini dar numai rădăcină
Sărmană cerșetoare, prințesă și regină

Întreagă și-n același timp neîntregită
Prădată și căzută în ispită;
Pe drum de mers ‘nainte, întoarsă înapoi
Cu steagul zdrențuit, înveșmântând eroi.

Cu fii rătăcitori în lume pentru-o pâine,
Cu fii risipitori ai zilelor de mâine ,
Cu genii aruncate în coșuri, pe prundiș,
Cu un tezaur dat pe mărunțiș.

Acasă fiind, ai poarta zăvorâtă,
Pe chipul tău angelic ți-ai pus masca urâtă;
Oloagă, cu picioarele legate
Și brațele, în lanț încătușate

La bal, în haine vechi și prea murdare
Cu încălțări de lemn, ca pentru gheare;
Cu aripi de la îngeri dăruite
În zloata dintre cruci încremenite

Vânată în hățiș de vânătoare,
Furată dintre cerbi și căprioare,
Zdrobită în bătăile de palme,
Ne-ndreptățită-n valuri de sudalme.

Cu musafiri când nu mai ești acasă,
Silită să zâmbești fără a fi voiasă,
Silită să alergi, deși ești obosită,
Silită de o silă siluită.

Aruncă-ți vechiturile afară
Și fii din nou ce-ai fost odinioară!
Culege-te de sus, adună-te de jos!
Învie , înviată de Hristos!

În joc de cuvinte invit poezia
la vals,
printre voaluri,
în pași metaforici;
podoabe să-și prindă în păr de mătase,
să calce cum calcă o barcă pe valuri
și inimi de viață
din bobi meteorici
pe mantia vorbei să coase.

Se-ntâmplă ca gerul să curgă din gheață
Se-ntâmpla ca moartea să prindă viață,
Se-nghesuie vieți să moară de vii
În clipa de-o clipă încap veșnicii

Se scurg printre inimi cu forme de stânci
Izvoare și ceruri înalte și-adânci;
Bat gonguri în inimi din inimi absente
Cădem într-o lume de lumi decadente…

Culorile-ntrupate în lumină,
când se despart, dărâmă şi dezbină;
împrăştiate peste lume
-toate şapte-
cât nu se întâlnesc
mai pot să fie noapte…

mai pot colora
dar nu pot umbla,
mai pot veseli
dar nu pot iubi
mai pot căuta
dar nu lumina,
încă mai pot să fie
o viaţă nevie…

Culorile-ntrupate în lumină
fac lumea divină
şi fără de vină.
Purtaţi culorile
într-un mănunchi de stele!
şi binecuvântarea
va coborî în ele.

Gândul a cărui vreme a venit
aşează în genunchi împotrivirea,
aduce iubirea,
dezbracă armura neputinţei
şi împleteşte coroana biruinţei.

Gândul care a adormit
se poate trezi odihnit
şi poate visa…
şi poate umbla,
se poate întrupa
şi suflă peste împotrivire:
zidită zidire,
iubită iubire.

Gândul care trăieşte adevărat
dăinuieşte,
îndrăzneşte,
cucereşte;
el niciodată nu pleacă,
el totdeauna se întoarce;
el vorbeşte şi nu tace
şi războiul lui
e ca o binecuvântare de pace.

Pe dealuri învelite cu omăt
Mai fulguie zăpada îndărăt;
Cu crengile uscate, copacii rari
Se-apleacă să se lege de clăpari.

Dar nu pornesc la vale, mai aşteaptă
Ca burta dealului să fie dreaptă;
Cât o să-aştepte, încă nu se ştie,
O-ntreagă sau jumate veşnicie…

Nişte-anotimpuri trec peste pământ
Alte tablouri binecuvântând
Iar oameni, printre care sunt şi eu
Trecem prin lume, ca printr-un muzeu

Cine să spună rădăcinilor
despre ceea ce se întâmplă
deasupra pământului,
despre florile , apoi fructele
pomilor înrădăcinaţi ?

Ca nişte degete,
rădăcinile tot scormonesc şi se-adâncesc
căutând pe întuneric în adânc,
în vreme ce florile şi fructele
au ieşit pe înălţimi de crengi
la lumină;

Poate , despre asta
ciripesc nişte păsări,
în ramurile pomului
de aceeaşi esenţă cu
cu rădăcina.

Povestind între ele , cu foşnet,
ramurile copacului se întrebau:
dacă şi rădăcinile seamănă cu ele?
şi ce scormonesc în întuneric ?

Auzindu-le cum suspină ,
un fruct aproape sferic
le-a răspuns oarecum zâmbind:
-Am văzut rădăcinile scormonind
în întuneric
după lumină.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »