Numai titanii știu muri-n picioare
S-ajungă primii a călca pe mare;
Ca să înnoade valul din ocean
Prind inima oceanului în ham.

Abia ieșiți din închisoare
ghioceii s-au îmbrăcat
în alb și verde,
nu înainte
de a-și spăla fața
în lacrimi de omăt.

Printre semenii ei
înțelepciunea
nu va face niciodată război,
iar între dușmani
va face
planuri de pace.

Când clopotele bat
în flori de ghiocei
e semn de trezire
și semn de spălare pe față;
e semn c-am ieșit din ispită
și noaptea a fost biruită
de dimineață.

Gustul lacrimii
este dat de inima
care o plânge:
sărat,
amar,
sau dulce.

În călătoriile lor
stăpânii apelor
privesc țărmurile
întotdeauna la întoarcere.

Dacă ar lăsa cerul
pământul să cadă,
stelele întunecate
s-ar năpusti
să-i ia aerul.

Pentru că nu toți avem
același țel
s-au inventat
căile ocolitoare,
intersecțiile fel de fel
și curbele strânse
și periculoase
și mersul înainte
și mesul înapoi,
capetele de drum
și opririle obligatorii,
prioritățile
și restricțiile,
căile obligatorii
și cele de întoarcere.

Încălcându-le pe unele
nimerim pe altele;
s-ar putea
ca la capăt de drum
să ne ajungă regretul
că nu am ajuns
nicăieri.

Omul a început să viseze
după ce a auzit
de pomul vieții
din Grădina Eden

omul a învățat să cânte
ascultând îndelung
cântecul la frunză al vântului
aplaudat de coroana copacului

omul a început să vorbească
atunci când copacul
prin frunze și ramuri
a început să șoptească

omul a început să bolească
atunci când
a întâlnit copaci înghețati
care au avut mândria
să nu se învelească

omul a început să se înmulțească
după ce a văzut lăstarii
sub sub aripa copacilor
cum începeau să crească

când au început ramurile copacilor
să se formeze
omul a învățat cu ramurile
mâinilor sale să îmbrățișeze

când a văzut omul
îngemânarea copacului cu pământul
în mintea lui
a îndrăznit să se nască gândul

când omul a ascultat copacul
care tace
a început și el să facă
între oameni pace

atunci când a odihnit copacul,
în ramuri , păsări călătoare
și omul a îndrăznit
să se ridice în picioare

a început și omul să cărunțeacsă
odată cu frunzele copacilor
când au încetat să înverzească

s-a dus și omul obosit la culcare
abia când siluetele copacilor,
sub securi secerătoare
și învelite cu noapte
cădeau din picioare

omului i s-a născut speranța
cănd între copac și aer
mugurii
începeau să spargă distanța

omul a îndrăznitt să se urce pe val
la îndemnul copacului
care îl învăța
cum să crească vertical

când a privit omul cerul înstelat
printre ramurile copacului,
a scuturat cerul de lumină
peste apele lacului

când a întâlnit omul
copacul singuratic
departe de pădure
s-a rușinat
și n-a mai cutezat
niciodată să fure

omul a ieșit din închisoare
abia după ce a trecut
prin păduri fără uși
și fără zăvoare

când a întâlnit copaci
adunați la un loc
omul a urzit
cum să-i pună foc

pe om l-a durut copacul
din zodia toporului
și a ales să trăiască
în zodia zborului

sunt și eu un copac
cât și el este om
avem în comun
elementul atom;
trăiesc ca și el
o singură viață;
cât eu îl cunosc
și el mă învață.

Cine îndrăznește a descoase
lumina de tiv
va fi inundat
cu armonii colorate
din ROGVAIV.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »