Și vapoarele plâng la despărțirea de porturi,
de aceea apa ocenelor este sărată,
dar, ajunse stăpânele apelor
domesticesc valurile ieșite să sape.

Am întrebat ochii:
– de ce lacrimile transparent de curate
umblă dezbrăcate?
mi-au spus:
-nu știm, pentru că noi tocmai atunci plângem

învelindu-mi tăcerea din gând,
lacrimile colindau suspinând.

Un om și o “oamă”:
Doi sâmburi într-o singură poamă
Desâvârșită operă de artă
Ce Dumnezeu unește, omul nu despartă!

CALEA APELOR

Am pus marea să se descalțe la mal
și râurile au bătătorit drumurile spre munte
ploile au descusut cerul cu ace de fulgere
pentru ca zăpezile să mai sărbătoreacă
iernile cu torturi albe

izvoarele mai sfredelesc stâncile
după cercei de sete
iar fântânile pun la rece stropii de lacrimi
chiar sub ochii copți ai stelelor polare

doar butucul de viță de vie
mai transformă la nuntă apele în vin
pe masa la care Mirele o să “vie”
să facă din ape un cer nou, senin

radăcinile mai scormonesc silențios
după mărgelele boabelor de rouă
și, ca un potop, sângele lui Hristos
îneacă lumea veche cu o lume nouă.

Și solzii peștilor sunt ascuțiți
pentru a tăia apele în felii egale
după legea frățietății universale.

Și lumina a fost semănată de Dumnezeu
și așa au încolțit stelele.

Am crezut că fulgerul de foc dintre nori
va încălzi ploile,
dar el le sfărma cu tunetul toiagului sfânt
și le aduna ca oile, poruncind:
– să fie viață pe pământ!

Întotdeauna, ploile lovesc pământul
cu cioburi de lacrimi,
apoi se adună în oglinzi de ape
în care rădăcinile cerului se răsfrâng
spre rădăcini din adânc
învățându-le să odrăzlească.

M-am îmbolnăvit de dragoste
și nu vreau să scap de ea;
o voi duce în mormânt
ca peste un prag, dincolo de care,
pe biletul de intrare în veșnicii
trebuie să scrie, musai:
Dragoste.

Într-o țară aproape îndepărtată
n-am fost niciodată,
nici nu mă duc
până nu este domnită de copiii ei ,
nu de derbedei și până nu se dă înapoi
din cât a fost furată și înșelată,
dusă de acasă
odată cu patul curat de mireasă.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »