Roșcovele pe care fiul risipitor le-a împărțit cu porcii
se trec pe nota de plată a neascultării.

De la înălțimea lui
muntele negociază cu norii
pentru izvoare;
fiecare garantează cu celălalt.

Nu știți că privirile vorbesc?
De la cele sfioase la cele trufașe
Vorbesc despre dragoste și
Vorbesc despre ură
Uneori se exprimă prin săgeți,
Ba, chiar prin cuțite ascuțite

Privirile spun o mulțime de lucruri,
Despre supunere și despre stăpânire,
Despre așteptare și despre răbdare,
Dar și despre disperare sau neiertare

Ele cântă uneori suav a dragoste și drag,
Alteori așteaptă ori pleacă
Insistă, renunță și plâng, Alteori se îneacă;
Pot fi docile, pot fi senile
Se pot încălța cu șenile

Cuvintele poruncesc, cuceresc
Dezertează sau se exilează
Pot cotropi și pot dezrobi;
Am văzut priviri cuminți
Dar și priviri vândute pe arginți

Ele povestesc, rănesc, uneori
Se pot transforma în dresori;
Uneori lucesc sau se ofilesc,
Te-ndeamnă să pleci, te-ndeamnă să stai,
Împing către iad și împing către rai

Privirile sunt uneori absente
Decente, urgente, torente,
Uneori cedează, alteori pansează
Se-ntâmplă să doară, se-ntâmplă să moară
Se-ntâmplă să ducă povară
Se-apleacă să ducă ocară

Privirile vorbesc
Privirile iubesc
Adună furtună
Fac lumea mai bună,
Când prind a-nopta
Fac inimă rea
Torent de priviri
Se duc după miri

Privirile ceartă,
Privirile iartă;
Când prind a zâmbi
În noapte fac zi,
Presară nădejde
Pe maluri de mejde,
La ceas de iubire
Se duc la-ntâlnire
În nedespărțire.

Au început să mă doară lacrimile,
tocmai ele care îmi alinau suferința;
acum le voi da cu împrumut,
gata plânse și nu voi cere dobândă
decât rana în care s-au cuibărit.

Au început să mă doară lacrimile,
tocmai ele care îmi alinau suferința;
acum le voi da cu împrumut,
gata plânse și nu voi cere dobândă
decât rana în care s-au cuibărit.

Și viața are o singură viață:
aceea în care ea însăși
e vie.

Viorile și-au amanetat corzile,
trebuia să-și înmormânteze menestrelul
păsările zboară cu aripile invers,

nu cumva ploaia să ruginească
și omul și clopotele rămași fără limbă
mai pot fi triști și muți
și nu se mai schimbă

fluturii care zboară cu aripi de flori
se-ntorc în grădină
și nu în omidă

dacă florile ar fi fluturi,
cine ar mai adăpa însetarea din ciuturi?

munții nu-și poartă coroana de aur pe frunte
ci în măruntaie
pentru că nici pâinea nu se coace în paie

jumătate țărână, jumătate duh
omul respiră a viață trecătoare;
răstignit prin Isus
ajunge în viața nemuritoare.

Uneori marea respiră prin furtuni,
îi bate inima a valuri
și, din când în când, însetată,
aspiră cerul prin buze de ploi.

Nişte viermi au început să roadă o țară,
tocmai țara mea,
care prinde a se strica
dinăuntru,
în fiecare zi, dar ce zic eu?
în fiecare clipă

În această vreme şi în aceste vremuri
mi se cangrenează țara spre inima ei;
undeva, la mijloc, dau de ghemul de viermi,
grași şi burtoși
în măști de om,
dar totuși,
doar viermi nesățioşi.

Te-au scobit cu tuneluri de pradă ,
ți-au smuls până şi florile de iriși
şi te-au împotmolit în hățurile lor de bice cu plumbi

Aştept un licăr de lumină ,
să-ți spun “bună dimineața ”
în nădejdea că trăieşti
şi ai scăpat de viermiadă..

Când ploi ruginite se-nfig în cuțite
Se-ntoarce furtuna să spintece luna
Să facă din soare cuptoare-arzătoare
Și mătură stele din țarcuri rebele

Când ploi întărite ajung rătăcite
Deșerturi de fum pun ziduri pe drum,
Lăcusta flămândă se pune la pândă
Vin semnele “ciumii din capătul lumii

Când ploi opărite din minți otrăvite
Dopate în ganguri cu lațuri din ștreanguri
Fac legile urii cu lama arsurii
Zvâcnesc constituții prin guri de erupții

Când ploi asudate pasc stelele necoapte,
La capăt de cer coloane de ger
Își leapădă locul, se joacă de-a focul
Se face apelul că-ncepe măcelul

Când ploi înțelepte peste nori fac trepte,
Prăvălesc din cer ploile de fier;
Pentru vremuri bune stau la rugăciune
Îndurarea plouă peste-o lume nouă

Când ploi cocoșate în față și spate
Tușesc a iertare la prima strigare
Iubiri ca lumina îmi udă grădina,
În lumea atee răsar curcubeie.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »