Dezveliți de viscolul furtunilor,
Oamenii uită să-și ia acoperiș cerul
Și încă se acoperă cu pământ.
Nu prin dezgropare redobândim viață
Ci prin înviere.

Nu chipul vostru, chipul inimii
Să privească în oglinzi!
Vei afla cu cine te asemeni
Tu, creatură stăpânitoare de pământ.

Priviți cu nădejde spre cer!
Alegeți ce e de ales de pe raftul de sus,
Acolo unde sunt stelele
De când le-a așezat Dumnezeu.

Priviți cu smerenie în jos!
Nu uitați că Hristos s-a născut într-un grajd
Și că regina coroanelor
Este coroana de spini.

Priviți cu speranță înainte!
Nu doar la ziua de azi,
Nu doar la ziua de mâine,
Priviți la veșnicia care așteaptă;
E chiar lângă Dumnezeu.

Priviți în tăcere înapoi!
Către omul dinafară și către omul din voi;
Vezi dacă au mers pe același drum
Și șterge-le pașii de scrum!

Când purtăm daruri ca magii
Înaintea Pruncului,
Desface Domnul desagii
Și ne-aduce darul Lui.

Gândul meu cel mai drag și frumos:
Să-L cunosc pe de rost pe Hristos,
Să-L învăț de pe tabla iubirii,
În genunchii predați răstignirii.

Să mă-ncred mântuirii prin Miel
Și viața să-mi crească din El;
Să-I slujesc să Îi cânt să-I colind,
Să nu văd iarăși oameni murind.

Colindăm din-serat până-n zori
Noi și îngerii dfinți, păzitori;
Lăudăm nașteri sfinte în noi
Și Păstorul venit între oi.

Să fii tu, semen drag, un om bun,
Să te naști din colind de Crăciun,
Să te urci, să mă urc spre Isus
Spre-a trăi-n veșnicii cum a spus

Un “eu” are nevoie de un “tu”
Și amândoi au nevoie de noi.
Un el are nevoie de o ea
Și axa unirii este dragostea.

Un trup are nevoie de suflet
Iar viața are nevoie de Dumnezeu,
Altfel, nici tu, nici el, nici ea, nici eu
Nu suntem decât nimic
În fața Celui ce este totul.

De dragul păcii aș face război cu războiul
De drag de iubire aș urî ura.
Sunt gata să alerg de drag de-a odihni odihna
Și, mai ales, aleg să nu aleg nelegiuirea.

De drag de lumină aș închide întunericul în beznă
Iar cheile lacătului le-aș pune sub lacăt;
Atunci, ploile de noapte le-aș însoți cu picuri de stele
Peste ogorul ogoarelor mele.

De dragul vieții aș ucide moartea
Și aliații ei cu strămoși ucigași.
O! Dar pentru asta e nevoie de jertfă,
Și, în locul meu o aduce Fiul lui Dumnezeu.

Dacă ai putea, ce L-ai întreba pe Dumnezeu?
1 “Cine ești, Doamne?”
și El ți-ar răspunde:
“Eu sunt Cel ce sunt”
2 “Cât Te pot cunoaște?”
“Atâta cât Mă cuprinde inima ta”
3 “Ce vrei să faci din mine?”
“Ceea ce te-am făcut înainte de a pacătui”
4 “Ce va fi, Doamne, cu lumea aceasta?”
“O rămășiță a ei o voi lua la Mine.
Cealaltă va fi să nu fie”
5 “Ce să facem, Doame, noi oamenii?”
“Să vorbiți cu Mine, iar când vorbesc Eu,
să înțelegeți”
6 “Dar unde ești Doamne?”
“Eu sunt peste tot, dar cel mai mult, în tine”
7 “Cum să trăim?”
“Învățând a nu muri”
8 “Care Îți este voia?”
“Eu vreau să vrei ce vreau”
9 “Când vei veni, Doamne, să ne iei?”
“Iată că Eu vin curând. Ești gata tu, fiule, să Mă-ntâlnești?”

A zecea întrebare puneți-o voi:
cei singuri și săraci, cei dezbrăcați și goi,
cei buni, dar și cei răi, cei mari dar și cei mici
și toți aceia care sunteți încă aici…

O lume fără Dumnezeu este o lume pierdută.
O lume fără adevăr este o lume
Goală pe diafară și goală pe dinăuntru.
O lume fară dragoste nu ajunge decât
O boală continuă, niciodată împlinită,
Niciodată mulțumită.

O lume alături doar de ea însăși
Nu-i decât o pribegie prin deșert
Și o zbatere în ape tulburate.
Lumea fără tine nu te va plânge niciodată
Pentru că nu are vreme să te cunoască,
Tocmai ființa pe care a făcut-o Dumnezeu.

O lume fără inimă nu pate fi egală
Decât cu restul ei, care se aruncă.
O lume de acum, o lume de apoi:
Nu pot fi legate decât de axa de lumină
A universului și de harul Creatorului de lumi.

Sunt atât de mărunte lucrurile
după care alergăm aici, jos, pe pământ,
cât este pământul față de infinit
care se numește cer.

Și totuși ne legăm existența,
prin fire pământească,
de lucruri pieritoare;
ne consumăm din oboseală în oboseală,
aburul de viață trecătoare.

Dincolo de nimic este totul,
dincolo de pământ, cerul,
dincolo de noi și în noi este Dumnezeu,
care este totul totului tot.

Răsună puternic a dangăt de clopot
Istoria vremilor noi,
Dau inimi să fiarbă în clocot
Când lacrima ară în noi.

Cu mâna lui, iar, clopotarul,
Înoadă în frânghii cabala,
Pe drumul de fum mai scârțâie carul
Iar caii își mușcă zăbala.

Răsună puternic a dangăt de tunet,
Străfulgeră cerul lumină;
Se vindecă surzii cu șoapte de sunet
Când Domnul îi cheamă la cină.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »