Necoapte vieți, neterminate,
Nu sunteți încă secerate
Până nu vin secerătorii
Trimiși de El, stăpânul morii,
Cu coase de lumini în spate.

Va fi sămânța treierată
Și pleava lumii vânturată,
Comori se vor turna în saci,
Vor fi bogați toți cei săraci,
Iar aria va fi curată.

Scaii și spinii și neghina
Nu vor mai cotropi grădina;
Va arde înaintea lor
Un foc de sus, mistuitor,
Și trupul strâmb și rădăcina.

În trup de pâine, grâu turnat,
Spălat-a lumea de păcat;
Pâinea și vinul, împreună,
La masa Mirelui ne-adună
Să fim la nuntă de-Mpărat.

Un sac de lut, în trup, târâm
Din loc în loc pe-acest tărâm,
Atinși de duhul din suflare
Ajuns-am binecuvântare.

Cu două mâini, două picioare
Cu ochi deschiși și gânditoare,
Perla coroanei de sub soare
Zidită ești nemuritoare.

Nădejdea asta, preacurată,
Să nu o pierzi cumva, vreodată!
Veni-vor mulți cu gând s-o fure,
Să-ți mute pomii în pădure.

Împresurat de erezii
Ademeni-te-vor urgii;
Când nu mai ai unde te duce
Tu, mută viața ta sub cruce!

A nins cu frunze prin păduri
Și-a nins pe cer cu zburătoare;
Spre rădăcini, în tăieturi,
Picură cruci de-nmormântare.

Care de nori cu fum și spumă
Vâslesc cu osiile rupte,
Se spală-n om vase de humă
Când duhuri se pornesc la lupte.

Cad zaruri peste sărbători
Ascunse-n ființe omenești
Când îngerii-morari, la mori
Descarcă grânele cerești.

Ninge cu duh în loc de vânt
Spre nări cu jinduiri de viață;
A nins cu oameni pe pământ
Și cerul s-a schimbat la față.

Oricine ai fi:

dacă vii asupra mea cu război,
te voi primi cu pace;
dacă mă pălmuiești,
voi întoarce celălalt obraz;
dacă îmi iei haina,
îți las și cămașa;
dacă mă silești a te însoți
voi merge-njugat alături de tine.

Dar, dacă te aproprii de sufletul meu,
mă gătesc de război,
cu armătura lui Dumnezeu;
dacă-mi batjocorești semenul
sunt gata să mor pentru el,
pentru că, fratele meu mai mare
este Isus Hristos.

Mâinile Lui au fost răstignite
Pentru ca mâinile tale să poată sta împreunate;
Mâinile Lui au înmulțit pâini
Pentru ca pâinile să treacă și prin mâinile tale.

Picioarele Lui au fost țintuite pe cruce
Pentru ca picioarele tale să se poată îndoi în îngenunchere;
Picioarele Lui au pășit pe apă,
Pentru ca picioarele tale să pășească spre El.

Umerii Lui au purtat crucea
Pentru ca ai tăi să nu rămână încovoiați;
Fruntea Lui a primit coroana de spini
Pentru ca pe fruntea ta să pună coroana Lui.

Cuvântul Lui l-a tălmăcit Însuși Cuvântul
Pentru ca al tău cuvânt să nu-l spulbere vântul;
Înălțarea Lui la cer nu-i semn că ne-a părăsit:
S-a dus să ne arate calea pe care să urcăm.

A promis că Se va întoarce
După acei ce s-au întors la El;
A biruit moartea spre a nu ne mai sta în cale
Și ne-a deschis cerul cu cheia dragostei Sale.

În bulgăr de tină, cusut cu lumină
De-o mână divină, eu, ființă-nglodată în vină,
Am fost semănat să prind rădăcină.

Am fost îngrijit, am fost curățit,
Cu ploaie de sânge Hristos m-a stropit,
În rodul credinței să fiu mântuit.

Ce taină! Ce mare, ce sfântă iertare
Prin har și-ndurare să stai în picioare
Când trâmbița sună chemare.

Ascultă, ființă bipedă, Cuvântul!
Nu vuietul mării, nici vântul:
Isus S-a jertfit să scoată din tine pământul.

Hristos a-nviat, Hristos te-a iertat, Hristos S-a-nălțat;
Deschide un cer ce-a fost încuiat,
Să umple hambare cu om înviat.

Adormind cu Dumnezeu în gând,
peste noapte Îl vei visa,
iar El îți va povesti visul Lui despre tine.

Tu ai o problemă de-a nu sta-n picioare
Ființă bipedă, răscoaptă sub soare;
Mai ai și o teamă, cumva ancestrală,
Să fugi de Profesor când cheamă la școală.

Prea multe și mult faci semne de mut
Spre chipiri turnate în forme de lut,
Te-agăți disperat de propriul eu
Uitând de salvarea ce stă-n Dumnezeu

Alergi din niciunde spre un nicăieri,
În ziua de azi n-ai mâine, nici ieri
Ești veșnic în goana suflării de vânt
Ești lutul ce calcă alt lut, pe pământ.

Oprește-ți galopul și fuga deșară
Când bate Hristos la tine în poartă!
Învață să ierți, la școli de iertare,
Ființă de lut, cu două picioare!

La ultima oră, la ultimul curs
Nu-i timp să mai facem recurs;
Pe ultimul munte de val
Dăm cel de pe urmă extemporal.

Și fiecare ființă începe și șcrie
Despre comorile ei pentru veșnicie,
Despre adunări și scăderi, împărtiri și-nmulțire,
Despre candela aprinsă-n așteptarea de Mire.

Va fi extemporalul o arsură
A scrierilor sfinte din Scriptură.
Ne pregătim de-așa examinare?
Câți oare vor rămâne în picioare?

Câți și-au făcut din viața lor un rost
De a trăi scriptura pe de rost?
Câți învățat-au limbile cerești
Spre-a nu vorbi cu dumnezei lumești?

Cu câtă parte dintre zeciueli
Ai așezat dezghețul în răceli?
Învățătorul trece pe la școală;
Ce va citi în inima ta goală?

Extemporalul nu e foaie de hârtie,
E drumul omului spre veșnicie.
Sună un ultim clopot ca trâmbița de îngeri;
Se strâng extemporalele la plângeri.

Întotdeauna științele exacte ale omului au dat greș
pentru că au fost amăgite de calcule reci
și, mai ales, pentru că ori decâte ori au dat erori,
nu au cerut de la Ziditor un calculator,
iar la meditație rămân în recreație.

Aud clopoțelul când sună,
dar nu aud glasul luminii
se pun la adăposturi când tună
în inima spartă-a furtunii.

Și, mai ales, exactele științe,
nu au ajuns vreodată să fie ființe;
întotdeauna s-au lăudat că nu mor,
tocmai de acolo, din mormântul lor.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »