Ai dreptul să ai drepturi:
ai dreptul să exiști
fiindcă te-a făcut Dumnezeu
după asemănarea și după chipul Său.

Ai dreptul la viață, ba, mai mult,
la viața veșnică,
deoarece ai fost răscumpărat
din moarte și păcat;

Ai dreptul să fii fericit,
ai dreptul să iubești și să fii iubit,
ai dreptul la o singură moarte
apoi să te duci mai departe.

Ai dreptul să te naști în libertate,
ai dreptul la ramurile lumii, la toate,
dar nu ai dreptul la pomul oprit,
la fructul ce vrea-te “murit”

Ai dreptul să fii, am dreptul să fiu
cât Tatăl de sus numește-te :
fiu
ai dreptul țărâna s-o lași în țărână
ca Duhul vieții în veci să-ți rămână.

Ai dreptul la aerul dat pentru toți,
ai dreptul la poarta închisă spre hoți,
Ai dreptul să nu tragi cămașa la sorți,
Ai drept, prin Hristos, la-nvierea din morți.

Memoria ierbii e ploaia,
Memoria ploii e norul,
Memoria norului e tunetul
Iar arcul de foc e memoria lui.

Durerea e memoria rănii,
Rana e memoria sângelui,
Sângele e valea curgerii
Către memoria inimii.

Lumina e memoria primei porunci;
Întunericul nu are memorie,
Adulți-s memorii de prunci
Între eternitate și veșnicie.

Femeia e memoria omului ei,
Fericirea e memoria dragostei
Căci Dumnezeu e dragostea
În a cărui memorie ne cuprinde pe toți.

Pământul e memoria cerului,
Lutul e memoria pământului,
Omul e memoria lutului,
Iar Dumnezeu Și-a scris memoriile cu oameni.

Nu-i de ajuns să stai treaz
așteptându-L pe Isus,
trezește-i și pe alții!

Nu-i de ajuns să aparții lumii
dacă nu o amprentezi
cu lumina care nu lasă umbre.

N-ajunge să fii doar al tău:
dăruiește-ți izvorul însetaților
iar tu înverzește deșertul.

N-ajunge bogăția lumii
să înlocuiască nici măcar o picătură
din sângele lui Hristos.

Pentru ce să exiști fără să fii
și apoi să fii
în neexistență?

Nu suntem datori nimănui cu nimic
Câtă vreme umbrim drum de regi cu finic,
Câtă vreme așternem haine sfinte pe jos
Peste care să treacă Domnul nostru, Hristos.

Nu avem datorii în arginți și în aur
Câtă vreme Păstorul ne adună în staul;
Nu avem pentru ce să plătim în păcat
Câtă vreme Hristos din mormânt S-a sculat.

Nu avem ce plăti pentru viața furată
Câtă vreme Isus a dat sânge ca plată;
De la lume, din toate, eu nimic nu îi cer
Ne ajunge s-avem nume scrise în cer.

Îmi ajunge Isus c-a venit pe pământ,
Ne ajung plinătăți de-a avea Duhul Sfânt;
Ne ajunge o plată ce s-a dat pentru toți
Și credința ce-aduce înviere din morți.

Pentru că
nu ierți înainte de apusul soarelui
oricât, pe oricine, de orice,
nici tu nu ești iertat.

Pentru că
poți să faci un bine
și nu îl faci,
săvârșești un păcat.

Pentru că
vezi paiul din ochiul semenului tău
și nu vezi bârna din ochiul tău,
ești un orb.

Pentru că
atunci când Dumnezeu spune:
“opriți-vă, și să știți că Eu sunt Dumnezeu”,
voi mergeți mai departe,
sunteți surzi.

Pentru că
alergați prea mult
fără a ajunge nicăieri,
sunteți ologi.

Pentru că
atunci când vă rugați
cereți cu gând să risipiți,
sunteți muți.

Pentru că
nu ești nici cald
și nu ești nici rece,
pentru că vrei să fii și cu Dumnezeu
și cu Mamona,
vei fi lepădat.

Pentru că
te lauzi în lung și în lat
cu câte și cui ai tot dat,
ești cel mai sărac dintre săraci.

Câtă vreme nu știm
că despărțiți de Isus
nu putem face nimic,
suntem însăși nimicul

Iar, dacă numai pentru viața aceasta
ne-am pus nădejdea în Hristos,
suntem cei mai nenorociți
dintre toți oamenii.

Toți spinii din coroana lui Hristos
nu au fost spini, erau păcate,
al meu și-al tău
și-a lumii toate.

Crucea pe care a purtat-o El
n-a fost de lemn;
era în ea trădarea mea, trădarea ta,
și eu și tu am fost la fel:
tâlhar nedemn.

Și biciul care L-a lovit
nu a fost bici,
ci gândul nemărturisit
al celor mari și-al celor mici,
când am hulit.

Piroanele ce L-au străpuns
nu au fost cuie;
au fost cuvântul de răspuns
al Celui care S-a supus
și care S-a lăsat răpus
ca cerul sfânt să se descuie.

Nici sulița ce s-a înfipt
în coasta Lui când a murit
nu-i lance de soldat roman,
e tot păcatul care-l am
eu, păcătosul scos din ham,
cu care, Doamne, Te-am rănit.

Mormântul Lui nu e mormânt
unde se piere;
e cel mai trainic legământ
al lui Hristos, pe-acest pământ:
că-L vom vedea la înviere.

Când timpul n-are timp să se ridice
grânele își coc pâinile
în vârfuri de spice.

Norii se-așază la rând
la un pahar de apă,
ultimii gropari se întrec săpând
o ultimă groapă.

Păsările migratoare
își descos aripile obosite,
frunze și flori pun la răcoare
câmpuri necosite.

În crăpătura îngustă a zorilor
se-aude chemare de trâmbiță;
se-aprinde lumina-nvierilor
dealungu, pe uliță.

O scară rotundă înconjoară
galaxii, pe la ecuator,
dragostea cerului inundă
omul muritor.

Începe o ploaie măruntă
cu aștrii și meteoriți;
ce sfânt de curată-i odaia de nuntă,
nuntașii sunt primii veniți.

Nu puneți ceasul să sune
când vor învia morții;
nu-l veți auzi din pricina trâmbiței
care va da semnalul.

Vă veți pomeni treziți prea târziu
și atunci nimeni nu va mai putea
decât să se scalde
în lumea ce va fi rămas.

Fiți treji și vegheați!
al șaptelea înger e gata să sune
din trâmbița cerului
pentru prima și ultima oară.

Chiar dacă nu ar rămâne
niciun umăr în lume
pe care să putem plânge,
ne vom lăsa capul pe umerii
crucii lui Hristos
și o pace care întrece orice pricepere
ne va cuprinde
așa cum brațele Lui
au cuprins lumea întreagă.

Nu mai pot să mai fiu ce am fost:
Un schilod, un bolnav și un prost,
Un pribeag rătăcit în deșert,
Afundat în păcat și inert.

Până când m-am născut din Hristos
Am fost orb, am fost surd și lepros.
Nu știam că nu știu, până când
L-am văzut pe Isus pătimând.

A trimis în străfunduri de văi
Dumnezeu, El, pe îngerii Săi
Să ne-adune pe toți la un loc,
Să nu trecem în iazul de foc.

Ba, mai mult, a făcut o cărare
Ca un semn de iubire-iertare;
Către ceruri cărarea ne duce
Înviați în Hristos după cruce.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »