Dacă în grajdul de vite
ieslea așteptării e goală
e semn că nu au ajuns magii
călăuziți de lumină.

Dacă păstorii nu au învățat
colinde împreună cu îngerii
e semn că cerul e încă înnorat
și oile rătăcite nu au ajuns la staul.

Dacă pe pământ nu-i loc pentru cer
și-n suflet nu-i loc de Hristos,
degeaba colinde, degeaba zi
tăiată în două, deasupra cu noapte,
pe care, în loc de sărbătoarea întrupării,
o numim Crăciun.

Pe stânca-n care Moise lovit-a cu toiagul
Să stâmpere de sete deșertul lumii-ntregi
Mai flutură și astăzi sus pe catarguri steagul
Unde se scriu în piatră porunci, din cer, și legi.

Pe muntele în care schimbările la față
Ne cheamă și pe noi să ne schimbăm ființa
După vârtej de fum și nor și foc și ceață
Vorbește Dumnezeu spre-a ne vedea credința.

Pe munte, în pustie, în coapsa ispitirii
Amăgitorul lumii și-a ridicat redută,
S-a aliat cu omul din neputința firii
Dar l-a zdrobit Isus, lăsându-i vorba mută.

Pe munte cu măslini care deschid tot cerul
S-a înălțat Hristos ca noi să Îl urmăm
Și-a isprăvit lucrarea și taina și misterul
A frânt în două pâinea, ne cheamă să mâncăm.

În vremea asta magii urmau o stea
Căci semnele acelor vremuri vorbeau prin ea;
Irod în îngâmfare și mânie
Își înmuiase sabia-n urgie.

În vremea asta, în coliba lor,
Păstorii-L așteptau pe Marele Păstor
Și așteptau cu îngerii să cânte
Pământu-n haine noi să se-nveșmânte.

În vremea asta-n sărăcia sa
Doar grajdul pe-Mpărat Îl mai primea
Iar vitele suflarea-și încălzeau
De parcă pe Mesia-L așteptau.

El a venit în poalele smeririi
Să ia în spate crucea omenirii;
Toți cei a căror inimă e vie
Veniți să-I colindăm cu bucurie.

Ieșind la prășit cu sape tocite
Se stinge cuptorul aprins pentru pite;
Prin holburi se țes rețele de planuri
Fiori de neghină cutremură lanuri.

Ducând către moară căruțe de saci
Cusuți peste gură, plâng oameni săraci;
Pe fețe de mese se-ntinde deșert,
Curg aburi de sânge din aerul fiert.

Cuibare de somn pe ghimpi de-așternut
Strecoară în vise dobânzi la-mprumut;
În coajă de mare scobesc estuar
Corăbii pirat pierdute la zar.

Se șterg de sudoare trudiții la sape
Se-apropie vremuri de umblet pe ape;
De lacrimi uscate ni-i inima plină,
Hristos ne așteaptă s-ajungem la cină.

TRUDIM
Trudim să zidim ani întregi la rând
Apoi dărâmăm bombardând;
Alergăm în sus, alergăm în jos
Apoi le întoarcem pe toate pe dos.

Trec zile și luni și ani după ani
Cu minți înrobite în maldăr de bani;
Vorbim iar cu șerpii ce vin către noi,
Ne vindem mai ieftin, căci suntem mai goi.

Mimăm sărbători venite din cer
Dar inima noastră e plină de ger;
Suntem însetați, dar otrăvim fântâni
L-am dat pe Hristos slujind alți stăpâni.

El încă mai plânge, El încă mai iartă,
Mai bate tăcut la oameni în poartă;
Se naște din nou în grajduri sărace,
Ne toarnă, o, Doamne, în inimă pace!

Ne spală cu sânge de sânge vărsat,
Îl iartă pe om de el și păcat!
Colindă cu îngeri, cu magi și păstori,
Și toarnă din nou în om sărbători!

Dau iarnă gata înghețată
pe vară dezbrăcată și bronzată
și toamne îmbrăcate în frunze ruginite
pe primăveri cu zâmbete-nflorite.

Dau cerc polar pentru ecuator
pe veșnicie dau ce-i trecător;
topesc zăbrelele de închisoare
să pun perdele noi de sărbătoare.

Vântur hambare roase de neghină
smulg buruieni să pun în loc grădină;
aleg mărgăritare să adun,
pun portativ de cântece-n alun.

Scutur de stele cerurile coapte
să încolțească zilele din noapte;
mă dau cu totul, tuturor, în toate,
urmez pe Cel ce duce cucea-n spate.

E așa de mare distanța între stele
că abia o cuprind privirile mele
și ale tale și ale lui și ale orcui
când îndrăznești infinit să descui.

Atunci, tremurând,cugetăm adânc,
și tu și eu:
“cât de măreț e bunul Dumnezeu
și cât de drept,
să lase să îmi bată Universul în piept.”

Există o gravitație a pământului din om
care îl atrage până în groapa
în care înlocuiește țărâna
cu altă țărână.

Cei care vor da piatra din inimă la o parte
vor avea parte de miracolul învierii;
atunci va curge lumină în loc de țărână
și stelele cerului
vor topi munții de gheață ai gerului.

Nesăbuită lume de condens
Aluneci pe un drum în contrasens
Între alegerea de-a nu mai fi
Și-mbrățișările de a iubi.

În fiecare zi alegi căderea
Și lacrima și plânsul și durererea
Și nu oprești războaiele din tine,
Plâng brazii tăi cu lacrimi de rășine.

Și lăcrimează ploile în nori,
Sughiți după zenitul din condori,
Îți scalzi în ape necurate trupul
Te însoțești cu groapa și cu lutul.

Spre ce abisuri oare te îndrepți?
Te strigă oamenii și nu-i aștepți:
“Intoarce-te la ziua învierii!
“Orice” alt drum va fi sortit durerii.”

Pornit să îndoaie curcubeul
întunericul a fost prins la furat
și aruncat în golul cel mai gol din Șeol.

Cel care se atinge de lumină
se pocăiește și stă la cină
cu Cel ce iubește,
el spune taine, ca un ecou,
despre Fiul Omului și nașterea din nou.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »