În visteria omului curat
Orice bănuț ajunge numărat;
N-au loc arginții de la vânzători
Nici lumea cumpărată pe comori.

În fața visteriei stau la rând
Acei trimiși cu dar de Duhul Sfânt:
Din d r a g o s t e se pune primul dar,
Căci fără ea e totul în zadar

Veni-va b u c u r i a după ea
Când apa vie se va revărsa
Iar p a c e a sfântă, neînchipuită
Aduce vin și sfânta frântă pită.

Și visteriei îi va bate-n poartă
Răbdarea din r ă b d a r e – n d e l u n g a t ă;
Ne vom schimba de fețele livide
Căci însăși b u n ă t a t e a va deschide

Vor fi primiți așa cum se cuvine
Acei ce vin cu f a c e r e a d e b i n e
Și se deschide ușa cu onor
Celor ce-aduc c r e d i n c i o ș i a lor.

B l â n d e ț e a -nchide poarta visteriei
Când î n f r â n e a z ă p o f t e l e mândriei;
Atuncea îngerii vor cântări
Comoara visteriei inimii.

S-a scos întreaga lume la vânzare,
Nu au rămas străjeri la poarta ei,
Se vând sigilii încă la întrare
Cu chip turnat în falșii dumnezei.

În iarmaroc de suflete pierdute
Se cântăresc arginții numărați,
La ușă Antihristul își asmute
Toți îngerii căzuți și apostați.

Se-nchide târgul, pleacă vânzătorii,
Cade cortina peste heleșteu,
La poarta cerului îngenunchează norii
Și-n poartă se arată Dumnezeu.

De unde primim atâta putere
Căci, Doamne, a noastă-i uscată?
Deșertul, prin noi își curge durere,
Doar apele vii mai curg din găleată.

De unde iertare când noi n-am iertat
Și lutul din noi se usucă?
Dar vine Crăciunul, Hristos S-a-ntrupat
În locul meu crucea s-o ducă.

De unde să vină atâta iubire
Când noi am urât și n-am ascultat?
Nu știi, tu, țărână, că vine un Mire
S-aleagă Mireasă din om înviat?

Iar dacă nu știi, de ce nu tânjești
Scrisoarea-scripturi s-o descui
Trimisă de Tata, din locuri cerești,
Și scrisă cu degetul Lui?

FLUTURI

Când au învățat să zboare culorile,
florile s-au împreunat cu omizile
și așa s-au născut fluturii.

De atunci e liber să visăm colorat
și tălmăcitorii de vise
din alb în negru
s-au concediat.

Ceilalți îngrijitori de vise
i-așteaptă pe miri cu porțile deschise
să le tălmăcească visul
despre nunta din cer

Acolo unde lumina se desface
în culori
iar nuntașii îmbrăcați în alb
șed la mese întinse
în vreme ce îngerii aduc cartea vieții
și se face prezența.

Întâi se roagă,
apoi Mirele desface peceți,
câte șapte,
după numărul de culori
desfăcute din lumină.

ÎNCĂ SE POATE

Oameni buni, încă se poate
Să abdicăm cu toții de la moarte
Că, uite, paharul prea plin
Mai fierbe în spume venin.

Rupându-ne lanțul de fier
Să punem bagajele-n cer.
În mâna Ta, Tată-mi pun gaj
Corabia vieți-n tangaj.

Dar, Doamne, Tu vezi, omenirea
Nu-și dă din mândrii amăgirea
De-aceea cu îngeri dresori
Ne tragi către cer prin strâmtori.

De-aceea mă doare când scriu:
Că ceasu-i aproape târziu,
Străjerii să nu vă adoarmă!
Se-apropie sunet de goarnă.

O! Lumea asta păcătoasă
Cum naște ea mai multe lumi
Din legături incestuoase
Cu îngeri storși peste genuni.

Cum? Nu s-au înecat păcate
În vremurile de potop?
De ce-mbrăcăm cămăși de moarte
Chemând un alt potop de foc?

Cum? Nu vedem că nori de jar,
Cu fulgerele pregătite,
Jertfesc pe idolesc altar
Iar lumi cu inimi împietrite?

De ce stârnim potop din nou,
Când s-a deschis prin cruce cerul?
Ne scoate, Doamne, din cavou
Și focul Tău să-ndoaie fierul!

Cât nu-nvățăm a ne hrănim cu pâine
Nu vom ajunge zorile de mâine,
La cina cea de taină când nu-i vin
Nădejdile se-neacă în venin.

Poate că spice-am adunat cu Rut
Când dat-am ceasul vieții la-nceput,
Apoi mă-ntreb ce s-a-ntâmplat cu noi,
Ce-am strâns în saci când sacii ne sunt goi?

Ce-am adunat și cât am risipit?
Cât am urât și cât oare-am iubit?
Măcar ne facem simplu-o socoteală,
Nu cumva, inima, ne este goală?

Poate-a ajuns și inima-mpărțită
Și nu e cald cuptorul ei de pită;
Se poate despietri cu sângele din rană
Apoi, Isus Hristos, împarte hrană.

Toți ne-am ascuns, nu doar Adam
Când Domnul ne-a chemat să ne vorbească
Și am aflat ce mici și cât de goi eram,
Nedemni de mila Lui, dumnezeiască.

Noi toți am râs de arca din pustie
Când Noe se silea să ne salveze,
Dar Domnul a ales să ne învie
La crucea ce-o purta pe metereze.

Cu toți am pus o piatră de mândrie
În turnul prăbușirii, Babilon,
Și-am cârcotit în drumul prin pustie
Și-atunci când El vorbea de la amvon.

Toți l-am vândut pe fratele mai mic
La egipteni și la madianiți,
Iară atunci când n-am avut nimic
De fratele vândut am fost hrăniți.

Toți am fi ars în focul din Sodoma
Dacă priveam pietrificați ‘napoi,
Ne-ar urmări până și-acum fantoma
De nu era și Dumnezeu cu noi.

Toți am trecut prin despicări de ape
După un stâlp de nor și după stâlp de foc,
Vrea Domnul pe-nsetați să îi adape,
Dar ei n-au timp de Domnul și nici loc.

Toți L-am vândut pe Domnu’-n Ghețimani,
Iar eu am fost întâiul vânzător,
Căci toți am fost mai iubitori de bani
Și toți ne-am lepădat de Salvator.

Nu au ajuns samariteni la han,
Poate a fost potop pe râul Iordan
Căci n-am văzut botez nici preot la amvon
Decât un om căzut în drum spre Ierihon.

Prădat și jefuit, el, omul anonim
Și știu că nimeni nu ni-l amintim;
Aproape mort, ca un pribeag pierdut,
L-am întâlnit și noi, dar nici nu l-am văzut.

L-am ocolit căci ne stătea în drum,
Ce treburi am avut? Ce treabă-avem acum?
Dar nu avem răspuns la întrebări
Decât botez în despicări de mări.

Și totuși, n-au pierit samaritenii
În zvârcolirea timpului și-a vremii;
Ei leagă rana celora căzuți,
Ei, anonimi, de nimenea știuți.

O lume păcătoasă se silea
Între tâlhari a ne crucifica
Împovărându-ne a duce crucea-n spate,
Pe drumul ce coboară către moarte.

De câte ori nu am căzut sub ea
Și nu credeam că ne vom ridica,
Când nu știam păcatele să-mi număr
El mi-a luat povara de pe umăr.

Dar, El, împovărat cu alte cruci
M-a ridicat de la pământ atunci
Și m-a cuprins mustrarea și rușinea
Că nu El trebuia să-mi poarte vina.

Luând pe El netrebnicia mea
Din mâna lui Satan mă libera,
Urcându-Se pe cruce-n locul meu
M-a pus la adăpost în Dumnezeu.

Când, înviind, căci în morminte nu-i,
Și noi eram în învierea Lui;
De-atunci mărturisesc, nu mi-e rușine:
“Nu eu trăiesc, Hristos trăiește-n mine”.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »