Nu rănile deschise dor
Ci plugul dinaintea lor
Ce a brăzdat în canioane
Și spini și suliți și piroane.

Nu lacrimile au sărat
Oceanele în lung și lat;
Salina din adâncul lor
Tânjește după-ndulcitor.

Pământu-i tot rănit de spini
Deși-nfing spinii rădăcini
Și se hrănesc cu seva lui,
Tot zămizlesc în cruce , cui.

Nu omul a păcătuit,
Păcatul doar l-a cucerit
Luându-i viața-n stăpânire
Că nu L-a ascultat pe Mire.

Și nu se poate dezrobi
Până nu-nvață a iubi
Și nu se pocăiește iar
La poala crucii din Calvar.

Voi faceți foc să iasă fum
Și nu să vă-ncălziți la el,
Vă rătăciți prin șanț de drum
Urmând un alt emanuel.

Voi secerați din lan neghina
Și grâul vi se putrezește,
Uitați să mai udați grădina
Unde Isus împărățește.

V-ați născocit noi sărbători
În care v-adunați cu toții
Deși v-am spus de-atâtea ori
Să nu întindeți mâna, morții.

Tot scormoniți cuvinte oarbe
Și-n adâncimi, după lumină,
Iar întunericul vă soarbe
Uscându-vă la rădăcină.

Pe drumuri largi, tot mai lățite,
Alunecați, ca o nălucă,
Către abisul ce-și înhite
O pradă care se usucă.

Mai este loc, mai este vreme,
Oricine ești, oriunde-ai fi,
Întoarce-te și nu te teme,
Isus Hristos te va primi.

Da. Oamenii sunt frumoși
pentru că poartă chipul lui Dumnezeu;
și oamenii mici, ca oamenii mari,
sunt tot frumoși
pentru că sunt oameni.

Da. Florile sunt surori cu fluturii
și unii și alții trăiesc doar o vară;

Da. Stelele nu sunt mici doar că sunt depate
iar apropierea depărtărilor
trezește suspinele mărilor.

Da. Frumusețea vine și trece
dar trecerea spre frumusețe
duce în cer.
Da. Veșnicia ar fi și fără noi
dar Dumnezeu tocmai pentru ea ne-a creat.

Se făcea că suntem atât de liberi
încât ne-au crescut aripi din libertate;
drept urmare am câștigat
încă o dimensiune a existenței.

Ne odihnim mai mult pe cer
decât pe pământ
pentru că suntem mai aproape de infinit
și de veșniciile care au fost, sunt
și vor fi și ale noastre.

Se făcea că visăm fără să dormim,
se făcea că suntem gândul lui Dumnezeu
la care ni s-a făcut parte
spre a scăpa pentru totdeauna de moarte.

Când știi că-L ai pe Dumnezeu deasupra ta
Ce mai contează lumea-ntreagă rea?
Care vrăjmaș cutează-a ne lovi
Când Tata nu-ncetează-a ne iubi?

Și ce dacă pe mare e furtună?
Nu-i barcă ta în mâna Lui cea bună?
Și nu S-a răstignit El pentru toți
Să nu rămânem după moarte morți?

Și ce dacă-ntunericul e prea vâscos
Când L-ai ca frate pe Isus Hristos?
Pot să se munte munții de la loc
În față noastră El e stâlp de foc

În urmă învelește un popor
Cu ocrotire sfântă-n stâlp de nor;
Și ce dacă pustiul ne-nconjoară?
El face pentru noi, în cer, o țară.

Și fi-vom veșnic cetățenii ei
Căci n-am curvit cu falșii dumnezei
Și am crezut și credem cu tărie
Că Cel ce-a înviat o să ne-nvie.

Sângele Tău, Doamne,
curge prin sângele meu
și când întâlnește
o vale de oase uscate
le învie, pentru totdeauna,
pe toate.

Un înger fără haine
(pentru că îngerii sunt duhuri slujitoare)
vestește din trâmbițat în trâmbițat
-vibrându-ne plămânii-
tainele cerului
celor adunați, de bunăvoie,
la crucea din Dealul Căpățânii
așteptând nunta Mielului.

Cine/ce ești tu viață?
unii nu apucă nici să te vadă
pentru că treci repede
unde te duci de nu aștepți pe nimeni?

ce lași după tine?
și dacă ne dai întâlnire în nemurire
înseamnă că vom afla într-o zi
-așa cum ne-ai spus, Doamne,
de atâtea ori-
că pe pământ sântem
străini și călători.

Când vin lucrătorii, în vii, la cules ,
Lumina din stele clipește mai des,
Sunt strugurii gata a plânge
Cu must și cu lacrimi de sânge.

Și vi-va ea, vița, cu rod
Din est înspre vest, din sud înspre nord,
Va curge prin sânge un vin
Să mântuie omul creștin.

Cei care așteaptă a fi lucrători
Începe-vor lucrul în zori;
E vremea ciorchinii să fie culeși…
Ce mulți sunt chemați, puțini sunt aleși.

Nici nu apucă lumea să-și reverse
Galopul în statuile ecvestre
Căci șarpele în soclul lor coboară,
Ca în Eden, să amăgească iară.

Scobind țărână-n oameni dezhumați
Încoronează regii blestemați,
Orbindu-ne cu îngeri de lumină
Iar junghie, ucide și dezbină.

În ochi de orbi coboară întuneric
Din duh de amăgire, luciferic;
Cohorte rătăcite urmează trist
Proorocul mincinos și pe-Anticrist.

Se-aude-o trâmbiță, tot mai aproape,
Vine Izbăvitorul să ne scape
Și în oștirea Lui sunt înrolați
Cei care prin credință au fost răscumpărați.

De-ar fi să dau ceva din mine
Eu, suflet gol și dezbrăcat,
Ce pot eu da fără de Tine?
Doar firmituri de lut uscat.

Oricât de mare bogăție
Mi-ar străluci în mari palate
Dacă nu beau din apa vie
Sunt doar sărac în tot și toate.

Nemăsurat în lung și-n lat
De-ar fi al tău pământul tot
Cât nu ești binecuvântat
Ești în pădure doar un ciot.

Stăpân să fii peste mulțimi
Și cu puteri nemăsurate
Ești fir de praf pe înălțimi
Printre furtuni învolburate.

Și totuși, între cer și om
S-a pus un Om venit din cer,
Pune atom după atom
În taina Lui de-adânc mister.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »