Am văzut ochi înlăcrimați
Uscându-și lacrimi în cuptor
Vărsate de întreg popor
Prin oamenii încarcerați.

Nu merităm a fi mai sus
Cât timp umblăm în rătăcire
Cât încă-L renegăm pe Mire
Că nu-L cunoaștem pe Isus.

Neam băștinaș, ție străin,
Ai crezut tot ce ți s-a spus
Și te-ai lăsat mereu supus,
Te chem să scapi acum de chin.

Oriunde vrea-vei a te duce,
Oricâte drumuri vei străbate,
Chiar dacă porți o cruce-n spate
Oprește-te, popor, la cruce.

Acolo-i locul de-adunare
După milenii de robire:
Te dă Mireasă pentru Mire
Să nu mai verși lacrimi amare.

Popor cu lacrimi în cuptor
De pe obraji sunt șterse toate
După iertarea de păcate
De-acuma ai Mântuitor.

Dacă eram un biet pribeag,
de dragul lui Mesia,
mi-aș vinde pribegia
-așa cum tânărul bogat a fost chemat
să-și vândă avuția

mi-aș fi cumpărat un steag al veșniciei,
așa cum a cumpărat un om țarina
în care era îngropată
comoara ascunsă
a Împărăției cerurilor;

dacă eram un pribeag
moșteneam un toiag
care taie apele
și stoarce stânca,
înverzește în chivot,
lângă tablele legii
săpate în piatră,
și scrise în inimă curată.

Dacă eram numai Adam
Și n-aș fi în Hristos
În foc de rug aprins ardeam
Și rămâneam lepros

N-aș fi fost rază de lumină
Ci doar un pumn de lut
De n-ar fi coborât să vină
La mine, om nepriceput.

Și nu eram decât pribeag
Prin râpe siameze
De nu mi se oprea în prag
Cu gând să mă-nfieze.

Da! Dacă rămâneam Adam
Și nu venea Mesia
Între deșerturi rătăceam
Pierzându-mi veșnicia.

Dacă eram o trâmbiță,
a șaptea,
mă închiriam unui înger
să facă strigare pentru încolonare
pe drumul spre Rai

întregul alai să-nceapă să umble
dincolo de umbre,
spre țara divină
în frunte cu steag de lumină.

Și rug aprins dacă eram
ardeam și nu mă mai stingeam
nu pentru Moise, lângă oi,
ci, oamenilor, pentru voi;

pentru ieșirea din robie
mai strig din rug, ca o solie:
” să se depice iar mări roșii!
să cânte-n zori de zi cocoșii!

să se oprească Iordanul!
căci vă așteaptă Canaanul
cu pâine frântă și cu vin
și cu hambarul vieții plin”

Dacă eram gând,
ca un susur blând,
împărțeam cuvinte
în inimi și minte

dacă eram gând
mă așezăm la rând
să-L cunosc pe de rost
pe Domnul Hristos

dar mi-a fost dat să fiu
și frate și fiu,
o ființă arzând
de drag de Cuvânt;

de drag de dreptate
mi-e dat să fiu frate
aici și-n cer, sus,
cu Domnul Isus.

Iertați-mă că scriu așa,
ființa mea nu poate a răbda:

Căci demonii își încordează arcul
ia noi amestecăm carnalul cu sacrul;
cum să nu ajungem surzi și muți și șchiopi
când strivim suflete legați la ochi?

Căt am furat culori din curcubeu
ne-am însoțit cu neam de cimpanzeu,
privind nepăsători și tu și eu
cum se aruncă pietre-n Dumnezeu.

Mai poți să taci? Eu, unul, nu mai pot;
se varsă peste lume Sodomele lui Lot,
ajunge osul ascuțit de coasă,
vin ploi de foc, de fum și de pucioasă.

Ieșiți din lumea care s-a predat
sub faldurile leprei de păcat!
vă îmbrăcați popoare în hainele de in
căci înfrunzește ramul de măslin.

Peceți de păcate – egale cu moarte-
Peceți de credință – egal, pocăință-
Amprente de rugă pun demoni pe fugă.

Peceți-rugăciuni vor face minuni,
Peceți de-ntuneric fac omul coleric;
Peceți de Duh Sfânt vor naște cuvânt,
Peceți de iubire ne leagă de Mire.

Peceți de-ascultare vor face chemare,
La nunta aleasă peceți de mireasă;
Pecete de taină în haina cea albă
Peceți de mister la nunta din cer.

Pecete de tine, de el și de eu,
Pecete de sfânt curcubeu;
În pilde, peceți, căci, Doamne, ne-nveți
Peceți de iubire, iubire-n peceți.

Pecete de sânge, de sânge, de sânge
Pecete când lacrima plânge;
Pecetea Ta, Doamne, sunt eu
Cel purtător de chip de Dumnezeu

Cine sfărmat-a lanțuri ferecate
peste zăbrele de păcate?
cine a tămăduit canioanele
în care s-au împlântat piroanele?

Cine a dus crucea pe Via Dolorosa,
între Gabata și Dealul Căpățânii
când lepra de păcate ros-a
și inimile noastre și plămânii?

Cine S-a dezbrăcat de Sine
și S-a-mbrăcat în haină stacojie
ca să m-acopere pe mine
și viața Lui să mi-o dea mie?

Cuprinde, Doamne, lumea-ntreagă
cu adevărul Tău cel Sfânt
și fă-o Tu să înțeleagă:
Hristos se-ntoarce în curând.

Plivind prin căile lactee
îngerii adună pulbere de stele;
carul mare și carul mic au osiile rupte
și abrupte
așa că au angajat pleiadele
să împrăștie cruciadele
și constelațiile să împartă rațiile.

La vremea potrivită
se îmbracă altarele cu vin și cu pită;
se frânge cuminecătura cu sfințenie,
se ancorează veșnicia în denie;
acuma, toate rânduielile sunt gata
să strige omenirea: “Maranata!”

« Postari mai noi — Postari mai vechi »