Eva și Adam au mușcat din fructul oprit;
mai mult: l-au mestecat și l-au înghițit
apoi ne-au “murit”

De ce , Doamne, dă omul târcoale
-a doua oară-
fructului aducător de sfârșit,
-să se moară-
și n-a priceput
că Tu l-ai chemat la un nou început
și la Cina de Taină
atunci când ai îmrăcat crucea drept haină

Poate eu nu înțeleg, înțelegi Tu,
Cel care ne-ai întocmit,
dar știu că voi înțelege
când noua Ta lege
ne va fi “dezmurit”.

Când vom trăi în pace cu toții
în această țară numită Pământ
vom fi gata să fim strămutați
în patria din cer.

peste trupurile acestea muritoare
ne vom îmbrăca în trupuri de slavă
și sămânța semănată în putrezire
va învia în nemurire.

Fă-ne, Doamne, casă în cer ,
acolo unde este atâta loc larg.

Există o zi înaintea oricărei zile din viața noastră;
este înaintea zilei în care ne-am născut
pentru că ne naștem din nou,
nu pentru o paranteză de viață,
ci pentru viața veșnică

este înaintea zilei în care ni s-a dat un trup
pentru că ajungem mădulare în trupul lui Hristos,
înaintea zilei în care Dumnezeu ne hărăzește copii
căci devenim copii de Dumnezeu

înaintea zilei când ni s-au dat părinți
pentru că putem să-i spunem lui Dumnezeu: Ava,
adică Tată
este înaintea zilei în care ne căsătorim
pentru că suntem aleși a fi mireasa lui Hristos,

înainte de a avea frați și surori,
căci ajungem a fi frate cu El
și înaite de ziua în care vom muri
pentru că, cu acea zi de dinaintea tuturor
începe viața veșnică,

adică lăsăm pământul pentru că am primit cerul,
lăsăm lutul pentru a lua slava,
lăsăm totul, care-i nimic,
apucându-ne în totul totului tot
de acela care din nimic a făcut totul.

Mai uscat decât uscatul
nu-i decât deșerul inimilor furate
de amăgitor
chiar de sub izvorul apelor vii;

prin răscumpărare de sânge
ajunge deșertul câmpii
roditoare de neprihănire,
înconjurate cu gard de iubire

Cât de frumos miroase pâinea a rugăciune
când coace dragoste cuptorul inimii
și lemnele flăcării se smeresc în genunchi
lăudând cu limbi purificate
pe Dătătorul pâinii care se frânge.

Dacă există fântâni pe pământ, există fântăni și în cer,
altfel, de unde s-ar mai potoli setea și după ce
ape vii s-ar mai închina cumpăna vieții?

Dacă există izvoare pe pământ, există izvoare și în cer,
altfel, de unde ar veni ploile
și mai ales de unde binecuvântările?

Dacă pe pământ râurile izvorăsc din munți
și curg către văi,
în cer însăși munții se topesc și, picurându-se,
dau forma rotundă de pământ cu miros de cer

Dacă pe pământ suflă vânt, și în cer,
Duhul Sfânt umple sufletele cu respirații de viață veșnică

Dacă până și pământul dă roade prin albii de rădăcini,
atunci cerul este însuși dătătorul de rod
și miezul hrănitor din inima lui

Câtă vreme pe pământ dorurile ard depărtările,
îmbrățișând oameni cu nădejdi din așteptări,
cerul îmbrățișează chiar dorul cu mijlocul dorului lui

Dacă pământul se acoperă cu noapte și se descoperă cu zi,
cerul hrănește prin ochi de ferestre
adormirile și trezirile pământești
din talgerul dragostei dumnezeiești

Dacă între pământ și cer fulgerele călătoresc
pe cărarea de păr a focului,
în pieptul dintre ceruri bat inimi de stele
în ritmuri egale
cu harul cântării de laudă pentru Dumnezeul meu.

Pentru că sunt oameni pe pământ,
îngerii vor trâmbița și cei care vor auzi
se vor muta în cer, pentru ca ceea ce era vremelnic
să ajungă veșnic în prezența lui Dumnezeu,
așa cum a poruncit Creatorul când l-a făcut pe om.

Ea atât de apăsat de îngrijorări
încât până şi lumina
îi era grea;

L-a auzit pe Dumnezeu când a spus:
-“Aruncați toate îngrijorările asupra Mea”;

a făcut aşa
şi a rămas numai cu lumina.

Ajunge căderea!
e timp de urcare,
ajunge mocirlei mocirla;
nu scormoniți a urca peretele
alunecos al prăpastiei
în pustiul nădejdii de a ajunge
pe buza de unde ați început căderea

Dumnezeu ne vrea a urca pe malul celălalt;
de aceea ne întinde mâna
arâtându-ne crucea Fiului Său.

În noaptea asta vom ajunge acasă;
ce păcat
că toată viața ne este o noapte,
dar ce bucurie
să ne aşteapte acasă Lumina lumii.

Locuieşte-ne, Doamne, spre-a nu fi pustii
Ne plouă cu Duhul din apele vii,
Ne pune în inimi un duh de smerire
Apoi să le umpli cu cer şi iubire

De dragostea Ta cu funii ne leagă
Dezleagă din lanțuri o lume pribeagă
Ne scoate din inimi toți munții de piatră
Şi ne fii olarul de inimi ce iartă

Ne ară de dealuri şi munți de mândrie
Ne-ndoaie genunchii-n smeriri de câmpie
În scorburi ascunse trufii să topeşti,
Păşeşti-ne paşii pe drumuri cereşti

Fă lacrima ploii s-ajungă în ramuri
Priveşti-ne ,Tată, prin cerul cu geamuri;
Cărarea născută din drum divorțat
Pe jarul de spini s-o pui la-ncălțat

Copaci coronați de sfânt curcubeu
Să ia în rodire şi sufletul meu;
Când fi-va să fie un timp de cules
Aş vrea să se ştie că eu Te-am ales.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »