Mai uscat decât uscatul
nu-i decât deșerul inimilor furate
de amăgitor
chiar de sub izvorul apelor vii;

prin răscumpărare de sânge
ajunge deșertul câmpii
roditoare de neprihănire,
înconjurate cu gard de iubire.

Ne-am luptat cu apa și ne-a înghițit,
potopul ne-a “murit”,
Marea Roșie ne-a acoperit;
Dumnezeu a zvântat apele
aruncându-ne păcatele în marea uitării
când valuri lovesc în stânca-ncercării
de dragul iubirii, prin crucea mântuirii

El încă mai cheamă o lume să “vie” la apa cea vie,
te-așteaptă să fii în sfințire când fi-va răpire,
în cer pregătește o casă de Mire-mireasă
și-o masă întinsă de El
la nuntă de Fiu și de Miel.

Viața cerșește la marginea lumii
În gheare de clește pe colții tăciunii
Smeriții în suflet mai trag la galere
Cei tari și puternici n-au nicio putere

Nu armele lumii aduc biruința;
În ceruri câștgă imperii, credința
Stăpână-n imperii doar inima este
Când Duhul cel Dfânt în ea locuiește

Perdeaua din Templu e ruptă în două
Se fac pregătiri de lumea cea nouă
Toți sfinții îndreaptă privirile sus,
Așteaptă răpirea; să vină Isus.

O! biată vietate omenească
ai ajuns atât de îngrădită de libertate
că aripile au început să-ți descrească;
am devenit atât de captivi
încât nu știm ce să facem cu propriile noastre ființe,
în timp ce ea face din noi, tot ce vrea;

ne vom elibera atunci când
vom fi cu adevărat robi ai lui Dumnezeu;
doar El știe, infinit mai bine decât toți la un loc,
ce trebuie făcut cu libertatea pe care ne-a dăruit-o.

“Greșești,” spune Dumnezeu,
” ce trebuie să faci în libertatea pe care ți-am dat-o,
adică”, zice Tatăl din ceruri cerești:
– Vino la Mine, fiule, așa cum ești!

Harta gândului se are pe sine reper
între pământ și cer;
la început a fost Cuvântul,
așa s-a născut și la oameni
ființa și gândul.

de atunci încoace gândul n-are pace
până ce se coace,
gândul n-are hartă
în ființa moartă.

Nu am atâtea lacrimi
de câte am nevoie
să plâng în voie, Isuse,
la moartea Ta cu suspine supuse;

și cerul întreg nu poate să încapă
lacrimile de bucurie
ce fac în genunchi mărturie
că văd învierea din groapă
când apa cea vie
o lumea întreagă adapă.

Mai sapă Satana la iadul din iaz
Când foc și pucioasă îi curg pe obraz
Oștirea de îngeri căzuți, rătăcită
Căznește să ducă o lume-n ispită

Pe drum de Golgotă un om-Dumnezeu
Îmi poartă păcatul să nu îl port eu
Mă smulge din iazul făcut de Satana
Ca eu să trăiesc cântându-I Osana.

Pentru că ai luat păcatele mele,
durerea mea, rușinea și bolile,
pentru că ai murit în locul meu,
pentru că îmi ceri, doar să cred,
să mărturisesc, să Te urmez slujindu-Te,
pentru că ai înviat, înviindu-mă și pe mine, nevrednicul,
de aceea, Isuse, Te sărbătoresc
rugându–Te să mă sfințești în sfințenia Ta, pe mine și pe toți copii Tăi.

Mă rog plângând Stăpânului cerului:
Apleacă, Doamne, țara mea în rugăciune,
Tu, creatorul lumii
Rupe colții gerului
si spune : Talita cumi!

Sunt oameni cu inimi de piatră,
și oameni cu inimi de carne;
mai sunt și inimi amestecate cu piatră
în care viermele lumii nu doarme.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »