În timp ce ne pierdem pe drum
Se vântur’ averile-n fum,
Se pun gârboviri în trăiri,
Miresele plâng după miri

Se ard fructe-n ramuri uscate
Cocoașa se urcă în spate,
Pe linia vieții se pun bariere,
În zboruri cresc aripi aptere.

Încep răsăriri cu apusuri,
Coboară în bernă urcușuri
Busolele-s sparte în norduri
Furtuna lovește în fiorduri

Se fac vocalize de goarnă,
Zăpada se coace în iarnă,
Ne umplem prea plin de preamultul eu
Și-L ținem la ușă pe El, Dumnezeu.

Păcatul împietrește inima
și dacă va bate , va bate a cutremur;
păcatul orbește și ochii
vor vedea doar întunericul
din mijlocul orbirii;
păcatul surzește și surzii
nu aud Cuvântul..

Păcatul e boala de lepră:
apare perfid, se cuibărește,
cucerește , apoi te roade
și te mută în tabăra leproșilor
fără nădejde

Păcatul minte, înșală, amăgește și fură
sapă răni adânci în făptură,
seamănă buruiană în grâu
și toarnă otravă în râu

aduce boală și aduce moarte
doar celor ce se învoiesc să îl poarte

Un singur leac poate spăla păcatul
și să te facă nemuritor:
sângele lui Isus;
oare dacă ți s-a spus, omule,
în ce ogor cauți vindecare
și iertare
la vraci și vrăjitor?

Când fulgerul de foc
ară pe cer norii de ploi,
apele nu se încălzesc
la salve de tun,
ci se trezesc și se supun
lăcrimând

El le adună -ca pe niște oi-
poruncind pentru noi:
– să fie viață pe pământ!
și,
-nu mai umblați goi, tremurând!

Doamne, dă-mi un duh de foc
Să pot mișca munți din loc,
Duh de foc de rugăciune
Să scot apă din tăciune

Doamne dă-mi un duh să iert
Uscăciunea din deșert
Dă-mi duhul Tău de iubire
Să pot merge după Mire

Dă-mi putere să vorbesc
Celor ce Te părăsesc
Celor ce nu vin la Tine
Să le fac drum prin suspine,
Să spun ce-ai făcut din mine

Dă-mi Doamne, un duh să plâng,
Pe cei rătăciți să-i strâng
Și să-i pun pe calea Ta
Spre-a ajunge-a învia

Când îmi pui cuvinte-n gură
Dă-mi un duh de-nvățatură
Dă-mi un duh de-nțelepciune
Ce-ai de spus să pot a spune

Dă-mi un duh de mângâiere
Pentru cei ce n-au putere
Pentru cei însingurați
Pune-n ei duhul de frați

Scoate duhul de ispită
Din inima împietrită
Și din “inime” rebele
Scoate duhurile rele

Dă-mi un duh de pace-adâncă
Să scot ape vii din stâncă
Doamne, Duhul ce Îl cer
Să se coboare din cer

Doamne dă un duh ecou
Pentru naștere din nou
Să aducă la trezire
Lumea asta-n adormire

Doamne, lasă peste lume
Sfânt și singurul Tău Nume
Inimi să le răscolească
Împărăția cerească.

De o vreme încoace mai plouă
cu lacrimi doar bobii de rouă,
păsările nu îndrăznesc să ciripească
și iarba nu cutează să crească

pădurilor li s-a luat suflarea
iar peștilor, oceanul și marea;
focul, de căldură a fost dezbrăcat
aerul în sârme atârnă sudat

apar semne mari în lună și-n soare,
se pregătește lumea de înmormântare,
porunca de trâmbițe aduce tăcerea…
pe cei în Hristos i-așteaptă-nvierea.

Nu-i așa,
în nădejdea unor liniști înșelătoare,
ne asigurăm atâtea lucruri trecătoare?
ba casa, ba mașina, ba maldărele de bijuterii,
uneori sănătatea, până și segmentele
meteoritice de viață trecătoare;

și pentru toate ne cheltuim și plătim
regulat, cu vârf și îndesat

Doar că, cei mai mulți
uităm să ne asigurăm veșnicia,
o singură dată, fără cheltuieli,
fără nicio plată

Asiguratorul deja a plătit pentru fiecare,
și asigurații aleargă după himere trecătoare
lăsându-și pe altarul de la Calvar
singurul dar
care garantează ființelor vieți în veșnicii.

Am învățat adresele iubirii
Pe tabla înmulțirilor de pâini
Și scriu despre chemarea mântuirii
Cu sângele piroanelor din mâini

În ramele iertărilor am prins
Buchet de rugăciuni pentru dușmani
Din spinii înfloriți în rug aprins
Sub lacrimile curse-n Ghetsimani

Cu leac de vindecări împărtășit
De bolile păcatului uman
În hanul cerului am poposit
Adus de Bunul meu Samaritean

Am învățat adresele iubirii,
Trimit scrisori să le puteți găsi:
Isus, murind pe crucea mântuirii
Ne-a învățat pe noi a nu muri.

Nu a urca muntele are sens
ci a-l cuceri și a-l supune;
nu lăsa mările să te acopere,
acoperă-le tu!

aerul nu se dă la o parte din fața săgeții,
el o urmează spre a-i șterge urma

umbrele unite fac noapte,
nopțile adunate fac întuneric,
întunericul cu inimi de întuneric
au făcut iadul,
învins numai de Lumina Lumii

o stâncă te poate lovi și zdrobi;
dar nu dezamăgi, tu o poți măcina;
armatele ajung să cucerească,
însă pacea biruie armatele cuceritoare

uraganele îi doboară pe cei ce le stârnesc
nădejdea de senin le mătură cu aripi de curcubeu,

doar inimile își cântă simfonia,
până la ultima notă
restul nu poate fi decât ascultare de Dumnezeu

nu visul cu îngeri aduce fericirea
ci să fii ca ei, și, mai mult,
să fii
după chipul și asemănarea lui Isus Hritos.

E mult prea seacă apa seacă:
Rupe picioarele la barcă,
În sete pune însetare
Iar în ocean resturi de mare

Sub albiile-i în derivă
Miroase greu, ca o bețivă,
Face război cu norul plin
Și stoarce în deșert venin

Nu ai o pagină-n arhivă
Tu, apă, ca o sugativă
Îți faci din plete măturoaie
Și nu te speli cântând în ploaie

E mult prea seacă apa goală:
În ceruri a lipsit la școală
Acum, că-i fac recesământ,
Mi-e sete și mă înspăimânt.

Acolo unde Dumnezeu a picurat
cerul cu lumină
întunericul s-a ars și suspină
și se zvârcolește ca șarpele
care a murit cu capul strivit
și se descolăcește.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »