În orice clipă Dumnezeu ar putea să zică:
“S-a terminat alergarea ta pe pământ,
dă-mi inima ta!”
și ar trebui să i-o dau.

Ar putea să lase bolile să ne încolțească,
să nu mai ude pământul
și el să nu rodească,
ar putea să ne lase cotropiți
de frică și duhurile răutății,
ar putea să nu mai deschidă fereastra dimineții.

Dacă ar vrea, ar putea să ne uite,
să ne renege,
pe rege l-ar putea face cerșetor
și pe mireasă văduvă,
ar putea văduvi păsările de zbor.

Ar putea să nu mai oprească apele la margini de mări,
oceanele să nu le mai înghesuie în căldări;
tuturor jivinelor le poate lua hrana,
pomilor, florile și sângelui, rana.

Ar putea porunci să nu mai răsară soarele,
să sece apele și izvoarele;
pe oameni ar putea să nu-i mai înveleasă
în boltă cerească.

Am văzut pe cer amprente,
semn ca Dumnezeu a sprijinit cerul
să nu se clatine până când va voi El.

Da, ar putea să ne întoarcă spatele,
de nu ne-ar fi iertat nelegiuirile și păcatele…
ar fi putut să ne nimicească…
cine ar putea să-L oprească?

Dar Dumnezeu este dragoste
și nu se va muta niciodată de la noi;
chiar și atunci când L-am părăsit
Și-a trimis la noi Fiul, din cer
și noi, ce am făcut cu El?

Ce-am învățat de la Hristos:

Jugul pe care-l port nu-i greu
Și de aceea spun oricui:
“Acela nu e jugul meu
Acela este jugul Lui.”

Dacă ajung batjocorit
Și-i plin paharul de necaz
Iubesc pe cel ce m-a lovit
Și-ntorc și celălalt obraz.

Și nu mândria, ci smerirea
Mă izbăvește de cădere,
Iar dacă-n suflet port iubirea
Și eu am parte de-nviere.

M-a învățat să-mi pun ștergarul
Spălând picioare obosite,
Apoi m-a-nvrednicit cu harul
De-a împărți pâini înmulțite.

M-a învățat să merg pe ape,
Furtunile să nu mă-nfrice;
Mâna-I întinsă e aproape,
Atunci când cad să mă ridice.

În școala-I de ucenicie
Întâi și-ntâi îmi citea gândul,
Ca mai apoi să mi-l dea mie:
Că l-nceput a fost Cuvântul.

Îl recunosc numai în El
Pe bunul meu Învățător;
Căci S-a adus fertfă de Miel
Spre-a fi o turmă și-un Păstor.

Mă-nvață-a-i binecuvânta
Pe-acei ce împotrivă-mi suie
Și mă învață a-i ierta
Pe cei ce-mi bat în palme cuie.

M-a învățat să dau vedere
Celor ce nu știu că sunt orbi,
Că-n dăruire e plăcere
Și să fiu rob celor ce-s robi.

Am învățat că apa vie
În stâncă și-a săpat izvoare
Ce poate face în pustie
Holde bogate în ogoare.

M-a învățat să fiu lumină
Acolo unde este noapte
Ca din a Raiului grădină
Să pot culege poame coapte.

Mă-nvață-n fiecare zi
Că viața nu-i doar o felie
Ce ni se dă a o trăi,
Viața este veșnicie.

Dar mai întâi învăț s-ascult,
Cum El a ascultat de Tata
Și mi-a promis că nu e mult
Până striga-voi: “Maranata!”

Când seacă în crăpături izvoarele,
Când supraîncălzește soarele,
Când se usucă norii în tăciuni,
Nici chiar atunci nu spunem rugăciuni.

Când plouă cu zile prea scurte,
Când casa nu încape în curte,
Atunci înserarea începe
În vară cu iarna ei rece.

Când ia-nvelitori de vântoase
Durerea-ntre carne și oase,
Schelete, aproape uscate,
Irigă mușcate stricate.

Ciocane, căzând pe Ilaie,
Dantură de coase îndoaie;
Fecioarele-și vând măritișul,
Începe în zori secerișul.

Trec îngeri prin lanuri de grâne,
Mioare-s toate în stâne;
O voce, cu duhul blândeții
Ne strigă pe nume din cartea vieții.

Au întârziat diminețile să-și spele cețile,
cocoșii au răgușit și nu le-au trezit;
un flutur trecut prin clepsidră
aproape ajunge omidă.

Au întârziat păsările călătoare să plece
în țările calde, din țara cea rece;
acum zgribulesc pe crengi congelate
cu aripi legate la spate.

Au întârziat soldații să încheie războiul,
albinele n-au unde să își cazeze roiul;
prin lume trec furtuni polarizate
căci nu-i sunt florile polenizate.

Deja a-ntârziat sfârșitul lumii,
în urdinișuri năvălesc tăunii;
se prelungește lumea cu veșnicia,
cât să lucrăm grădina Edenului, și via.

Ce vânt dezlănțuit îi scrie
Furtunii carte, cu urgie?
Cu câte litere de fulger
Mulge tornadele din uger?

Prin care ochiuri de fereastră
Strecoară-se lumină castă
Când nopțile își fac jaloane
Trăgând peste pământ obloane?

Cum să ajungi în dimineață
Când nici nu te-ai schimbat la față
Atunci când El, Învățătorul
Destupă în lumini izvorul ?

O! Doamne! Dă înțelepciune!
Revarsă pace peste lume!
Întind-Ți mâna și ne scapă
Și vino iar călcând pe apă.

Războaiele sapă răzoare
Și șanțuri cu gloanțe trasoare;
Dau ierni înghețate să ningă
Artere întinse de chingă.

Conducte de sânge, crăpate,
Deșartă globule uscate
În trupuri atât de firave
Cu oase aproape concave.

În trupuri făcute felii
Albinele fac terapii:
Le toarnă-n casete de faguri,
Apoi le-nfășoară în steaguri.

Oceanul își flutură-n larg
Un vânt înălțat pe catarg;
Când valul lovește în deal
E semn că ajunge la mal.

E semn că și omul se scoală
Din patul cu gratii de boală;
Se-mbracă, se roagă, se spală
Și, poate, se duce la școală.

Ni-s rafturile vieții pline de hârtii,
hârtii de vânt îngălbenit,
de timp ce-a nu se scurge în clepsidre
și de pământ în așteptare de-a fi sădit
într-un răsad de cer udat de soare.

În răgazul de timp ce-l avem de trăit
Să iubim, să iubim, pân’ la plus infinit,
Să-L iubim pe Acel ce Se-mparte în toate
Să iubim pe acei ce ni-s soră și frate.

Să-i iubim pe copii căci sunt îngeri cuminți,
Pe bătrânii ce trec, să-i iubim pe părinți;
Să iubim într-o floare și parfum și culoare,
Să vărsăm ne-ncetat, peste oameni, iertare.

Să aprindem lumina dintr-o rază de soare,
Și să facem balsam din grilaj de-nchisoare;
Să îi strângem la piept pe acei care plâng
Și să frângem iubire pentru-acei ce se frâng.

Pe cântare de cruce, cu Hristos măsurând,
Să-mbrăcăm pe sărac, să-l hrănim pe flămând,
Pe cel făr-adăpost să-l primim în iatac,
Să-ascultăm ce vorbesc și când buzele tac.

Să fim buni, căci cu noi Dumnezeu este bun,
Să fim nou răsărit pentru-acei ce apun;
În răgazul de timp ce-a rămas din ce-a fost,
Vindecând și iubind, să umblăm cu Hristos!

Mai bine sărac, în case de lut,
decât în palate ce nu stau sub scut;
mai bine sărman cu trupul în boală
decât îmbuibat cu inima goală.

Mai bine pierdut de-o lume pierdută
decât într-o lume și surdă și mută;
mai bine-n dureri, mai bine-n suspine,
dar nu aliat cu hoarde păgâne.

Cu apă puțină, cu rații de pâine,
dar nu cu răpirea nădejdii de mâine;
și nici fără jugul în care m-a pus
alături de El, chiar DomnuI Ius.

Mai bine ostașul înscris la o oaste
a Celui strâpuns cu sulița-n coaste;
chiar dacă în lut îmi fac locuință
mă scoate din groapă și-mi dă biruință.

Roșu de steag, de sânge și de maci,
de soare-n răsărit și în apus;
verde-ncolțit și verde înfrunzit,
albastru de marin și de cer senin.

Galben de spicul grânelor,
galben de rasă de popor;
alb pur în rochii de mirese,
nori albi, ca fețele de mese.

Negru în adunări de doliu,
ca îngâmfarea din orgoliu;
maro, turnat în cenușiu
din anotimp ploios, târziu.

Culori de soare și de lună,
de vreme rea și vreme bună,
culori de tu, culori de eu,
în rogvaiv de curcubeu.

Culoare de cuptor de pită,
de inimă îndrăgostită;
culori de ploi cu stropi de ace…
o! Doamne! Lasă-n lume pace!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »