Dacă pământul ar fi fost luat din Adam
și nu Adam din pământ,
atunci ar fi plin de oase
și la fiecare păcat ar fi sângerat.

Izvoarele iar fi fost roșii
și, poate, strugurii ar fi zemuit vin
iar fântânile ar zemui lacrimi
cum valurile mărilor ar răscoli patimi.

Dacă și din coastele pământului s-ar fi zămislit Eve
șarpele tot se strecura către ele
să ademenească făptura omenească
și să o pervertească.

Dar n-a fost așa; suntem țarâna
luată pământului cu împrumut
pentru o vreme care se trece
dinspre răsăritul genezei
spre semnele din apocalipsă.

Ne vom număra atunci
și cine nu va fi găsit scris în Cartea vieții
nu va mai fi, căci prorociile se vor fi împlinit
căci Dumnezeu a vorbit.

Ne vorbesc într-o limbă de îngeri
Toți acei care pace vestesc,
Se coboară în valea de plângeri
Și acolo nădejde sădesc.

Predicând vindecări de păcate
Prin balsamul de sânge regal
Ne mutăm în viață din moarte
Când corabia trage la mal.

E un drum către Tata, doar unul:
El: Calea, Cuvântul și Viața;
Dar, asta nu vede nebunul…
O! Doamne, topește-i în inimă ceața!

Am plecat la drum desculț
pe poteci împietrite și uscate,
printre spini și scaieți,
dar Dumnezeu m-a încălțat;
de atunci mă descalț
numai în prezența și la atingerea lui.

Am plecat la drum flămând
și fără niciunele,
cu traista goală și singur,
dar Dumnezeu m-a însoțit
și m-a ocrotit, mi-a umplut traista
cu hrana cuvântului.

Când am fost rănit, m-a vindecat
când am fost căzut, m-a ridicat,
când mi-a fost frig
mă încălzea la pieptul Său,
când am plâns, mi-a șters lacrimile.

Am plecat la drum dezbrăcat și gol
aproape fără de mine,
și fără de nimeni,
dar n-am fost nici o clipă singur
căci El era cu mine.

Am plecat la drum, fără drum
și fără țintă,
fără să știu unde și când voi ajunge,
dar El a ajuns la mine
și m-a înfiat,
de atunci Îi spun Ava,
adică, Tată.

Curge un râu între cer și pământ
în albii cu margini din pietre de stele,
lovește cu pumnii și spume în ele
ca-n valea de plângeri durere să spele.

Un râu cu izvoare din coapsa genezei
adună în matcă ecouri stelare,
prundișuri de aur își ia în picioare
și rana din coaste ne dă vindecare.

Botezul iertării cufundă în apă
ființe de oameni smerite;
atunci porumbei cu aripi sfințite
împart în mulțimi înmulțirea de pite.

Stelele sunt mărgelele pământului
pe care le poartă în nopțile senine
la întâlnirea cu luna plină.

Aurorele boreale țin trenele colorate
ale îngerilor, la poli,
ca semn că și din noapte
se zămislește lumina.

Visul este zborul razant cu cerul;
el urmează gândul razant cu îngerii
trimiși de Dumnezeu pe raze de
și inel de curcubeu.

Să nu se destrame,
visele se prind în rame:
deasupra :cerul, dedesupt: pământul,
în stânga: lumina, la dreapta: învierea.

Mă doare țara,
de la unghia ei încarnată
până la carnea-i biciuită
și trasă pe roată
o dată și încă o dată,
pe aceeași scenă a aceleași lumi
de oameni nebuni.

Mă doare țara mea că nu-i a mea
și nici a ei, ci a oricui
o terfelește în noroi
cum ar fi țara nimănui.

S-a-mpovărat cu datorii, e de vânzare,
vinde bătrâni, vinde copii peste hotare
și chiar hotarele și le-a înstrăinat
așa cum viața-și risipește omul beat.

Poate-a uitat să se aleagă ea, pe ea;
ia, Doamne, rana și ne-o leagă
și fără cu ea un legământ
că-n inimă va fi să-i curgă sânge sfânt.

Suntem acea clepsidră de țărână
care se scurge toată,
ireversibil, către o groapă.

După ultimul grăunte de atom,
din ceea ce-a fost om,
suflarea de viață dată de Dumnezeu
se întoarce la El,
la Cel ce o strigă pe nume, ca pe copilul Său: “Emanuel!”

Cerul ține în palme stele și nu se arde;
când își face semnul crucii
le varsă în infinit, pentru ca mai apoi
să le numere, ca nu cumva
vreuna să se fi rătăcit pe drumul de meteoriți
ca îngerii căzuți.

Toți cei cărora le-am împrumutat durerea
mi-au adus-o înapoi;
întotdeauna era mai plânsă
după lacrimile-mi mute
și mai mută după rana
în care se întoarce.

Obișnuiți unul cu celălalt,
durere și om, om și durere
își duc împreună veacul
sau, poate, mai degrabă, crucea.

Postari mai vechi »