Cei ce tânjiți a fi stăpânii lumii
Nu știți că toți avem doar un Stăpân?
Veți arde în furnale cu cărbunii
Din care ridica-se-va un fum păgân.

Voi, cei ce-n opulențe belferiți
Peste sudoarea celor asudați,
Nu vă e teamă că veți fi striviți,
În hău de iad fiind încătușați?

Voi nu sunteți străfulgerați în piept
Și măsluiți purtatrea-vă nedreaptă,
Faceți nebun din omul înțelept
Că-n locul inimii aveți o piatră.

Veni-va judecata judecății
Când totul va fi gol, descoperit
Și se va cântări cu cumpăna dreptății
Căci fi-vom cântăriți atât cât am iubit.

Mă împrumut de la sămânță
Să am urmași de grâu și pâine,
Pun rugăciuni în stăruință
Să trag zăvor zilei de mâine.

Culegători de snopi de stele
Din lan răscopt de galaxii
Își leagă snopii cu nuiele
Și îi păzesc cu garduri vii.

Când se va treiera grânarul
Și pleava fi-va vânturată
Răsplată-n lume, cu cântarul,
Vor prinde îngerii să-mpartă.

Semnale lungi de deșteptare
Vor fi atuncea trâmbițate,
Veni-va ziua-aceea-n care
Va face Dumnezeu dreptate.

A plâns iar alunul de drag de alună,
Zorii dau de veste despre ziua bună,
Se-mbracă regal fluturii de nuntă,
Către înserare viața e căruntă.

Florile suspină după luna mai,
Serile cu lună spun povești la nai;
Pe cer navighează cârduri migratoare,
Copilașii-îngeri umblă în picioare.

Ploi de curcubeie ne împart lumină
Mireasa visează să fie regină;
Lebede sfioasa lunecă pe lac,
Fântânile-adânci izvoare desfac.

Poeții sărută muzele pe buze,
Solii poartă vești dezarmând obuze;
Desfac în livadă ultima alună
Și găsesc sub coajă sâmbure de lună.

Rostim cuvinte fără acoperire,
ne acoperim cu cuvinte
fără haine,
risipim cuvintele frumoase,
le adunăm pe cele găunoase.

Cioplim statui de cuvinte
și strivim cuvintele statui,
ne înstrăinăm de cuvintele noastre
bolborosind cuvintele nimănui.

Rănim cuvintele cu alte cuvinte
ori ne vindecăm în părtășia lor,
ne hrănesc, cuvântul rece și acela fierbinte,
uneori le urâm, alteori ne umplu dor.
Cuvintele ne înghesuie și ele ne golesc,

ne cotropesc și ne eliberează;
din când în când cuvinte ne topesc,
înfloresc și rodesc și vibrează.

Din când în când cuvintele vorbesc
arătând spre Cuvântul ce-a fost la-nceput,
Acela care S-a făcut trup,
a locuit printre noi,
ca noi să locuim în Cuvânt.

Pământ rănit în talpă și în coaste
Așa rănit ai fost luat la oaste
Săpând în tine șanțuri și tranșee
Ești tot un canion în odisee.

N-ai loc să-ntinzi în câmp față de masă,
Te caut în zadar și nu mai ești acasă,
Ți-ai pus în poartă lacăt ruginit
Aduci a turn de babel părăsit.

Pământule de lut și piatră seacă,
De lavă, de verdeață și de apă,
Pământ trecut de fulgere prin poli
Se-apropie-nvierea, nu te scoli?

Parcă vorbesc la dune de nisip,
Ți-ai pus meridianele în ghips
Ești rânduit să nu te pierzi în spații
Chiar dacă treci prin săli de operații.

Ești plămădit în pumni de Creator
Spre a rămâne viu, nemuritor;
Dezbracă-te de ham de-ncorsetare
Căci trâmbițele sună deșteptare.

Ce folos să ieși din Egipt
și să nu ajungi niciodată în Canaan?
Ce folos să înalți turnuri babel
și mai apoi să fii risipit în lumea pustiei?

Ce folos să ridici statui de idoli
lăsând soclul gol tocmai lui Dumnezeu?
Ce folos să-L întâlnești pe Hristos
și apoi să urmezi averile din lume,
ca tânărul bogat?

Ce folos să fugi de Dumnezeu -ca Iona-
spre-a ajunge chircit în pântece de chit?
La ce folos să lucrezi cu apostolii
apoi să-i parăsești -ca Dima- de drag de lume?

Ce folos să-L urmezi pe Invățător -ca Iuda-
trei ani și jumătate
și apoi să-L vinzi păgânilor
pe treizeci de arginți?

Ce folos să auzi cuvântul lui Dumnezeu
și să nu‐ți ajute la nimic?
Ce folos să ieși din Sodoma
și să privești apoi cu jind înapoi?

Ce folos să ajungi să nu crezi,
zădărnicind în felul acesta
planul lui Dumnezeu pentru tine?
Ce folos să-ți pui nădejdea în Hristos
numai pentru viața aceasta,
apoi să ajungi cel mai nenorocit
dintre toți oamenii?

Ce folos să câștigi lumea întreagă
dacă ți-ai pierde sufletul?
Ce folos să aduni, să aduni ne-ncetat
și tu să nu fii niciodată adunat?

Ce folos să trăiești în desfrâu si-mbuibări
când nu-ți pui niciodată despre cer întrebări?
Ce folos de arginți, ce folos de averi
ca la capăt de drum să ajungi nicăieri?

La ce bun în pomii și așa livezi
Să se mute fluturi cu trup de omizi?
Ancorele căror aripi de condori
Vor sprijini cerul când va fi să mori?

Cântecul de jale din coardele lumii
Vibrează în aer și în pruncii lunii;
Poate se înmoaie inima de piatră
Câtă vreme încă păcatul se iartă.

Poate că vor curge iarăși simfonii
Sub steaguri de pace printre oameni vii;
O! De ne-am ruga, smeriți, fiecare,
Ar ieși pământul de sub hibernare.

Încă este vreme pentru deșteptare,
Încă se oprește furtuna pe mare;
Încă se mai poate să umblăm pe apă
Câtă vreme mâna întinsă ne scapă.

Ce gânduri prin minte se cern:
E tot mai aproape prezentul etern;
Îți este ființa-mpăcată
Cu ceea ce ești și fi-vei vreodată?

Suntem pregătiți? Suntem curățiți?
Suntem oare gata de-a a fi fericiți?
Suntem oare gata, mă întreb mereu,
Să ne întâlnim cu bunul Dumnezeu?

Pe axul dintre spațiu și timp
Încape doar un singur anotimp
Iar dincolo de timpuri și de spații
E-o arcă, iar în juru-i, inundații.

Călcăm între buză de rai și infern
Suntem pregătiți de timpul etern?
Privesc către cer și mă rog:
În timpul etern să nu fiu olog.

Pe un ramul cerului atârnă galaxii
Cu miile și sutetele de mii;
Doar gândul la Acel ce le-a creat
Ar trebui să ne-nfioare ne-ncetat.

Ar trebui să-L venerăm pe Creator,
Să ne topim de drag de El și dor,
Să învățăm smerirea fiecare
Căci El Și-a-ncins ștergar și a spălat picioare.

Cine sunt eu? Ce fel de om ești tu
În loc de “da”, mereu să spunem” nu”?
Ca Iona, ne-mbarcăm în arca de la Tars
Și nu privim în jur pământul cât a ars.

O, Doamne, ne iartă micimile, toate,
Topește cărarea ce duce la moarte,
O, mistuie-n focul cel sacru scaieții,
Ne urcă pe toți în corabia vieții!

Ne fii Tu Cârmaciul când marea vuiește,
Să tacă din gură! Așa-i poruncește,
Adună-Ți copiii la Tine acasă,
Îmbracă-ne în strai de aleasă mireasă!

Atât de târziu se face devreme
Că n-apuc să scriu cu sânge prin vene;
Atât de devreme se face târziu
La lămpi de cuvânt eu încă mai scriu.

Atât de aproape îmi e infinitul
Își are-nceput și mijloc sfârșitul,
Își are și trupul un cord care bate,
Golgota își are o cruce în spate.

Ce ropot de ploaie afară colindă!
Mi-s nucile coapte în coajă de ghindă;
Devreme-târziu fac porții de hrană
În coaste și mâini să pun peste rană.

Postari mai vechi »