Dacă vrei să vezi sufletul unui om
privește-l în ochi
prin lacrima care citește
povestea vieții lui.

Dacă e gol, așteaptă,
se va umple cu celelalte pagini
de lacrimi
și va fi un izvor.

Cum ar fi să fie toată lumea vie,
să fi rămas toată,
să nu fi murit nimeni, niciodată?

să trăim mereu doar cu Dumnezeu,
să avem părinți, veșnic, printre sfinți,
ca un legământ întregul pământ
cercetat pe ramuri, toți să fie neamuri?

oare cum ar fi dacă-n loc de ură
și în loc de zgură
ne-ar umple întruna, pentru totdeauna
dragostea curată și adevărată?

dacă n-ar fi spini nici oameni străini,
dacă-n Paradis nu ar fi închis
drumul pentru vis,
cât s-ar bucura în inima sa
omul, tu și eu, lângă Dumnezeu?

Nu-i de necuprins, nici de neatins
acest gând măreț, infinit în preț:
Răscumpărătorul a plătit obolul
pentru omenire, pentru nemurire.

Fără astă mare, sfântă-ncredințare
viața e pustie și o nebunie,
cu nimic frumos și fără folos
dacă nu-L avem pe Isus Hristos.

Stăpân peste alb, stăpân peste negru,
Stăpân pe zăpezi și cenușă,
Stăpân pe sfărmat și integru,
Pe-nchideri-deschideri de ușă.

Stăpân peste ploi cu norii în spate,
Stăpân pe deșert cu hainele-i arse,
Stăpân pe vânzări și nopți cumpărate,
Pe gheme din caierul lumilor toarse.

Stăpân-nestăpân pe tot și nimic,
Pe munții înalți și-n văi adâncite,
Cu el aliat, cu el inamic,
Învins în victorii din lupte tocite.

Învins de un vis cu aripi căzute,
De zile puține, de zilele multe,
Învins de învinși, trădat de dușmani
Închis într-un țarc cu oameni orfani.

Și eu, și tu și el, și noi și voi și ele
Mereu logodiți cu cerc de inele
Ne naștem târziu murim prea devreme…
O voce șoptește de sus: “Nu te teme!”

Și nu ne vom teme, scăpa-vom de frică,
De lumea cea mare, de lumea cea mică;
Nu, nu vom muri, trăi-vom mereu,
Ne-așteaptă în cer, la El, Dumnezeu.

La moartea morții nimeni să nu plângă
Căci ultimul vrăjmaș a fost înfrânt;
Corsetul înrobirii vă destrângă,
Căci trupul lui Isus Hristos s-a frânt.

Ba, dimpotrivă, sfântă bucurie
Vă înfășoare inima la toți:
E prima zi din timp de veșnicie
După-nvierea omului din morți.

Să ne trăim viața care nu se trece,
Cea fără de capăt, fără mormânt rece;
Să ne trăim viața cea fără păcate,
Nu-n răsfățul lumii și nici în palate.

Miez din miezul ei fie-ne făptura
Ca împărtășia cu cuminecătura
Să ne lumineze lumina de sus
Cu izvorul sfânt în Domnul Isus.

Să ne trăim viața cea ce ne trăiește,
Nu huzurul ei ce se ofilește;
Doamne-Ți mulțumesc și atâta cer:
Lasă-ne să strângem comorile-n cer!

Niște slove vechi,
în haine ponosite,
rostesc ceva despre patrie,
despre eroi, despre nație,
despre dreptate și adevăr
despre țăran și plugar;

arată către fruntarii
și veghetorii lor,
bàrem că aproape le-am pierdut;
oare ne “trebe” tălmaci
să pricepem unde am ajuns
și cât am tăcut?

eu cred că în lumea asta pestriță
ar trebui să scriem din nou cu toc și peniță,
cu cerneală școlară, din călimară,
la lumină de lampă, lângă soba cu jar,
slovele uitate din abecedar.

La ce să potcovești fluturii
doar pentru că stăpânesc
câmpiile
împreună cu hergheliile?

Nu-i așa că ar lăsa amprente
în aer,
între floare și floare
deșirând din caier
stele căzătoare?

Niște flori și-au schimbat petalele
pe aripi de fluturi;

venise vremea să zboare
către soare
cu scrisori de mulțumire
că s-a oprit la ele
la orele deschise de desen
și iubiri paralele.

Viețile noastre încastrate
în forme pătrate
se mărginesc la nord cu iarna,
cea cu geamuri înghețate,
dincolo și dincoace de care
fac semne de zbor
păsări călătoare.

Pe latura de sud va fi vară
aproape o zi și o seară;
prin ușile ei descuiate
cad fructe rotunde
și fructe pătrate.

Pe latura de est se intră în lume
plângând, înfășați în scutece moi,
ne însoțesc busole și un nume,
ca mai apoi,
s-ajungem pe latura de vest a pătratului,
la fel de singuri și la fel de goi.

Acolo sunt porți de ieșire
în cealaltă dimensiune,
dincolo de care așteaptă un Mire
Mireasa să vină să-I bucure casa.

În rest, în aria pătratului,
toate sunt trecătoare:
între munte și mare,
între bogat și sărac,
între noapte și zi,
între an și an,
între nor și ocean,
între mine și tine
între ziua ce trece
și ziua ce vine.

Cu toate se scurg în jgheab de arsură,
prin albii cu tiv aurit,
prin albii cu margini de zgură;
tu, omule, cum și cât ai trăit?
prinzi formă de ce și cum ai iubit
iar restul e mal cu ruptură.

Când vine vremea căderii,
frunzele alunecă printre
porți de lemn,
si-la-bi-sind poeme
despre curgerea timpului;

după ultimul vers,
pe un pat pastelat,
vântul le întoarce
de pe o parte pe alta,
le face respirație
gură la gură,
cu ultimul sărut de adio,
ca o semnătură.