Cu acul spinului se coase-n rană
Pe fruntea-nsângerată sub coroană.
Să nu rămână-n drum scheletele de fum
Se cos neascultări cu ace de iertări

Cu mângâieri se coase suferința
Și izbăvirea noastră se coase cu credința
Adam își coase coastele de om
De mușcături de șarpe lângă pom

Se coase cerul de pământ pierdut
Ne coase Dumnezeu de la-nceput
Cu harul Lui, nemeritat cadou,
În ziua sfântă-a nașterii din nou

În dragoste nu poate coase ura
În rugăciune-i sfântă cusătura
Eternitatea dinspre mântuire,
L-a descusut pe om de răstignire.

Se coase ochiul lacrimii când plânge
Cu firul lacrimii făcută sânge
Iar cerul își descoase veșnicia
Să intre cei ce merg după Mesia.

De la înălțimea lui
muntele negociază cu norii
pentru izvoare;
fiecare garantează cu celălalt.

Păstori!
Opriți exodul de oi din turmele noi către voi!
Le faceți poteca în sus, precum vi s-a spus
Spre Domnul Isus;
Aduceți la apă mioara ce sapă cu unghii în groapă!

În deal și la vale dau lupii târcoale,
Păstoru-i cu mâinile goale
Atacă vrășmașu’ să ardă imașu’
Când doarme-n amiază arcașu’
Sar hoți peste gard și staule ard
Cu focuri din duhul bastard

Păstoru’ amână să vină la stână
Și ușa-a ieșit din țâțână;
O, fie-vă milă de oaia docilă,
N-o puneți să pască în silă!

Păziți dragii mei mioare și miei
De lupi și de lei;
Să nu se usuce le duceți la cruce
Căci iată-n ajun de sfântul Crăciun
Așteaptă Păstorul cel Bun.

Nu știți că privirile vorbesc?
De la cele sfioase la cele trufașe
Vorbesc despre dragoste și
Vorbesc despre ură
Uneori se exprimă prin săgeți,
Ba, chiar prin cuțite ascuțite

Privirile spun o mulțime de lucruri,
Despre supunere și despre stăpânire,
Despre așteptare și despre răbdare,
Dar și despre disperare sau neiertare

Ele cântă uneori suav a dragoste și drag,
Alteori așteaptă ori pleacă
Insistă, renunță și plâng, Alteori se îneacă;
Pot fi docile, pot fi senile
Se pot încălța cu șenile

Cuvintele poruncesc, cuceresc
Dezertează sau se exilează
Pot cotropi și pot dezrobi;
Am văzut priviri cuminți
Dar și priviri vândute pe arginți

Ele povestesc, rănesc, uneori
Se pot transforma în dresori;
Uneori lucesc sau se ofilesc,
Te-ndeamnă să pleci, te-ndeamnă să stai,
Împing către iad și împing către rai

Privirile sunt uneori absente
Decente, urgente, torente,
Uneori cedează, alteori pansează
Se-ntâmplă să doară, se-ntâmplă să moară
Se-ntâmplă să ducă povară
Se-apleacă să ducă ocară

Privirile vorbesc
Privirile iubesc
Adună furtună
Fac lumea mai bună,
Când prind a-nopta
Fac inimă rea
Torent de priviri
Se duc după miri

Privirile ceartă,
Privirile iartă;
Când prind a zâmbi
În noapte fac zi,
Presară nădejde
Pe maluri de mejde,
La ceas de iubire
Se duc la-ntâlnire
În nedespărțire.

Ridicăm prea des spre cer mâini a disperare
și mâini a revoltă;
Dumnezeu le împreunează
și abia apoi ne ascultă durerea
prin rugăciune.

Eu m-am născut în ziua morții mele
De când trăiește-n mine doar Hristos
Și am murit față de lumile rebele
Care sculptau în lut un chip hidos

Eu am murit față de-o viață moartă
Primind în schimb viața-n veșnicii,
Față de trupul care păcatele își poartă
Când taie rugăciunile felii

M-am îngropat în ziua răstignirii,
M-am “nemurit” după a treia zi
Când am zdrobit ademenirea firii
Cu sabia voinței de-a trăi

Și nu voi înceta a nu muri
Căci a murit Isus în locul meu
Și nu voi înceta în a iubi
Căci vreau să pot iubi ca Dumnezeu.

Genunchii ne-ndoiți în rugăciune
Nu au ce spune,
Decât despre-alergări deșarte
Prin pulberea vieții către moarte

Iar mâinile ne-mpreunate,
Cerând iertare de păcate,
Nu-s mâini curate,
Ființele care le poartă nu sunt iertate

Acele buze care tac și nu se roagă
Nimic nu spun, orice-ar rosti,
Oricât de mult s-ar istovi,
O viață-ntreagă

Ochii ce nu au plâns nicicând
Privind la cer după smerire
Oceane vor umplea plângând
Că n-au văzut pe Dumnezeu
Chemând pe om la mântuire

O! inimă nedespietrită
Râvnind comori peste comori,
De apăsări mereu robită
Și rătăcită în strâmtori
Ajungi să mori nefericită

Și ce-ai făcut cu veșnicia?
O dai ca și Esau pe linte?
Aruncă-ți omule mumia,
Și lasă lumea care minte
Trecând Calvarul spre Mesia!

Au început să mă doară lacrimile,
tocmai ele care îmi alinau suferința;
acum le voi da cu împrumut,
gata plânse și nu voi cere dobândă
decât rana în care s-au cuibărit.

Nu v-am făcut cu aripi -spune Dumnezeu-
Pentru că aripa care ajunge la Mine
Este inima, cugetul și sufletul vostru

Nu v-am făcut cu gheare
Pentru că nu ar fi trebuit niciodată
Să vă sfâșiați unii pe alții
Dar v-am dăruit cuvântul și gândul
Să Mă binecuvântați
Și mâini să le împreunați a rugăciune

V-am dăruit și Grădina Edenului dar ați pierdut-o
La primul joc de-a ascultarea,
Pământul vi l-am dat în stăpânire
Dar voi îl împărțiți cu îngerii căzuți;

V-am dat un chip ca al Meu
Și voi l-ați ascuns sub măști hidoase
Am trimis îngeri și sfinți să vă vorbească
Și ați fost surzi,

V-am trimis hrană din cer
Și ați ales pustiul;
Apa vie ați tulburat-o, de aceea
Nu vi se stâmpără setea

În fața Mea veniți cu spatele și rătăciți
Sunteți muți când vă chem să vorbiți
Sunteți orbi când vă arăt cerul
Și dormiți când vă chem să trăiți

V-am iertat mai mult decât se iartă
V-am iubit mai mult decât se poate,
M-am dăruit vouă pe de-a-ntregul
Și totuși nu Mă vedeți

Nu veniți la Mine când vă chem,
Cu toate poverile și apăsările voastre,
Copiii Mei,
Dar Eu, încă vă aștept acasă.

« Postari mai noi