Nu numărul anilor îmbătrânește
ci lipsa vieții din miezul lor
și trăirile uscate din netrăiri.

Ce neam îndură-atâta nendurare
Silit să umble fără de picioare?
Iarăși miroase glezna a obidă
Când dau lăcustele să ne ucidă

Se pun la fiert durerile din răni,
Se serbezește laptele în căni,
Din zarca închisorii, un norod
Se lasă iar condus spre eșafod

Când biciul sulemește-se cu plumbi
Mușcă iar corbii negri din “porumbi”,
Iarăși busola vieții s-a crăpat
‘Naintea munților din Ararat

În coșul minții spumegă prostia
Cum spumegă în inimi lăcomia,
Ne coasem punga spartă, ca viața,
Prea des, însângerat, se rupe ața.

Iar, omul din jug se-ntoarce la plug,
Cu fața uscată mai ară o dată
Și-ngroapă scaieții în albia vieții,
Mai trage o brazdă să scape de caznă

Să prindă putere își bea din tăcere,
Să-și scape hotarul își gustă amarul
Prin colbul de brazdă prind pașii să-i “arză”
Iar firul de iarbă începe să fiarbă

Dau buzna-n ogradă mari păsări de pradă
Să-nfrice poporul să-și muște ogorul,
Să-și coacă în palme cuptor de sudalme,
Să-i pună regină sămânța neghină

Dar ies din cazarmă cu mâna pe armă,
Cu plugul în spate să facă dreptate
Acei care mâine dau coaja de pâine
Iar Cel ce-i conduce îi strânge la cruce

Va fi o dreptate în tot și în toate,
Va fi adevăr în floarea de măr,
Cuvântul rostit e pus la dospit,
Pământul-popor va fi roditor.

În timp ce eu
mă aplec peste umbră
să o șterg
soarele se preumblă
în spatele meu
și mă îndeamnă
să merg

În vreme ce steagul, în bernă,
se pleacă inert,
stegarul, cu lacrimi pe pernă,
mă-ndeamnă să iert.

Au ieșit furtunile la măturat,
au spălat apele și le-au întins la uscat
au pieptănat pădurile cu fuștei
și au semănat turme de lupi printre miei

în stâncă au lovit și lovesc încă
scormonesc cu sudori în fântâna adâncă,
aruncă năvodul în inima goală
învolburează mările cu steag de răscoală

au ieșit furtunile la arat
în holdele mari și-n holdele coapte:
i-au pus la măturat pe bieții plugari
ce încă se roagă să plouă cu lapte.

Fluturii sunt liberi
să măture drumul
cu aripi colorate
pe urma aerului
care respiră a zbor.

Pomii se aseamănă cu o clepsidră
în care:
din cupa rădăcinilor, fructele curg
în cupa cu ramuri,
prin coloana tulpinilor
cu cerul la geamuri.

Când cercurile au pus roțile la colț,
acestea și-au făcut genunchi rotunzi
pe axa rugăciunii
dintre smerenie și iertare.

Caii-împiedicați au uitat să zboare
Niște nori de plumb le cresc pe picioare
Nechează a jale bieții bidivii
Sfredelind pământul după ape vii

Hamuri putrezite se-ncâlcesc în spini
În coame zburlite înoată rechini
Potcoave stricate de la fiare vechi
Atârnă uscate, cu frunze perechi

Lupii hămesiți spionează gardul
Sub colți ascuțiți călăresc hazardul;
Caii-mpiedicați văduviți de nume
Răscolesc în pulberi oceane cu spume.

S-a spart burduful nopții
și umbrele au curs ca fânul,
fiecare s-a ridicat în picioare
să-și caute stăpânul

la pod s-au făcut nod
să treacă pe sub apă
unde să își spele
umbletu-n obiele

înspre dimineață,
mânjite de ceață pe față,
umbrele sfioase
au început a coase
un fel de covoare
pentru-nmormântare
și niște povești
din lumi nelumești

pe buza pădurii,
arătându-și nurii,
cete de copaci
le-au vârât în saci,
hăitașii din umbre
să nu se preumble,
să nu ciugulească
pe bolta cerească
pasărea de noapte,
stelele necoapte.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »