Ploile au amintiri;
de aceea călătoresc întotdeau pe
acelaşi drum,
între cer şi pământ;
de aceea găsesc cuibărite -n cotloane
rădăcinile ascunse, însetate,
în aşteptare să le stâmpere setea
şi să le toarne sevă de viață în filoane.

Daca e prea multă căldură,
se adaugă munte şi se adaugă mare
cu umbră şi soare,
fiecare desculțe şi fiecare călare

se pot pune la rumenit
frunze verzi şi fructe coapte,
se poate lăsa cădura
peste noapte

ploile se aduc
la temperatura lacrimii,
oceanele se îngrădesc
de răzvrătirea patimii

se lasă florile în libertate
să se cunoască cu fluturii
la orele de pictură,
sub buzele ciuturii
din bătătură

dacă e prea multă ură,
se aruncă totul şi se curăță vasul
şi inima şi viața, toată dimineața

dacă e prea puțină vară
cât să nu-ți ajungă,
adaugă nădejde că-n mijloc
e ziua cea mai lungă.

Atunci când începe războiul
soldații nu mărşăluiesc în poligoane,
lumea ajunge un trist poligon;
nici ținte nu ridică să le-mpuşte
le-ajung siluete de oameni ca nişte ținte
ei, cei care încep să cadă
de la prima până la ultima rafală

Dacă ai întreba soldații ce caută
ar răspunde încurcați
cum că au fost trimişi să aducă pacea
care ar trebui să fie pe aici pe undeva.

În noaptea asta vom ajunge acasă;
ce păcat
că toată viața ne este o noapte,
dar ce bucurie
să ne aşteapte acasă Lumina lumii.

Locuieşte-ne, Doamne, spre-a nu fi pustii
Ne plouă cu Duhul din apele vii,
Ne pune în inimi un duh de smerire
Apoi să le umpli cu cer şi iubire

De dragostea Ta cu funii ne leagă
Dezleagă din lanțuri o lume pribeagă
Ne scoate din inimi toți munții de piatră
Şi ne fii olarul de inimi ce iartă

Ne ară de dealuri şi munți de mândrie
Ne-ndoaie genunchii-n smeriri de câmpie
În scorburi ascunse trufii să topeşti,
Păşeşti-ne paşii pe drumuri cereşti

Fă lacrima ploii s-ajungă în ramuri
Priveşti-ne ,Tată, prin cerul cu geamuri;
Cărarea născută din drum divorțat
Pe jarul de spini s-o pui la-ncălțat

Copaci coronați de sfânt curcubeu
Să ia în rodire şi sufletul meu;
Când fi-va să fie un timp de cules
Aş vrea să se ştie că eu Te-am ales.

Într-o zi luna s-a aşezat în fața soarelui
şi lumina a făcut grevă câteva minute,
apoi, lumina, a ieşit din nou biruitoare;

Zăpezile au intrat în grevă
şi au ghioceii au biruit,
vântul şi-a oprit plecările şi umblările;
au tăcut morile
şi au tăcut frunzele şi cântările

Soarele a topit norii pentru o vreme
şi ploile au intrat în grevă
până şi-au adunat puterile
şi apele curate
şi până când s-au împăcat cu soarele
şi cu izvoarele

Dar, într-o zi, aerul a făcut grevă
doar câteva minute
şi a urmat o tăcere apăsătoare,
ucigătoare;
nimeni nu va şti vreodată ce a urmat
după ce greva aerului a încetat.

Când perdeaua dinlăuntrul inimii
se sfâşie de sus şi până jos
ce te aştepți să mai afli acolo?
decât resturi de război;

din loc în loc arsuri încă nestinse fumegă
în vreme ce fluturi de noapte
-pe fori rămase necoapte- rumegă

se coc tranşee sub urme de cizme dospite
şi nedorite şi păcătoase,
steagurile nădejdii atârnă în bernă
zdrențuite, părăsite, dezertate;

În spatele porții
s-au strâns în gropi comune morții
sub nume de eroi necunoscuți:
prea tineri, prea desculți şi prea mulți

şi-au culcat la căpătâi o cruce
poate să doarmă, poate să o usuce;
nişte arme împrăştiate fără cartuşe
clănțăne în gol în golul din “uşe”
şi santinela fugită din cazarmă
mai caută cartuşe pierdute, orfane de armă

un fel de uscăciuni ce îşi ziceau iarbă
piaptănă scaieții care dau să fiarbă;

pe frânghia ce atârnă peste sat
flutură haine negre puse la uscat
când o tăcere apăsătoare, ca o jelanie,
alunecă după o stea căzătoare,
ca o sanie.

Cred că în țara mea copacii
ar trebui să crească în formă de cruce
şi după ei să nu plângă decât pădurile
defrişat de furate, sfâşiate
de sus până jos
precum catapeteasma din templu,
pentru Hristos,
şi dealurile şi munții rămaşi
bolnavi de plămâni
şi orfani de aer

Să nu plângă abatoarele de copaci,
nici oamenii îmbătați de putere, de avere, de bolnavă tăcere,
tocmai ei, cei care ar fi trebuit să-i crească
drepți şi verticali, cum a crescut
odată coloana infinitului.

« Postari mai noi