A vrut să zboare
şi îngerul căzut
dar Dumnezeu i-a rupt aripile
şi l-a făcut de lut.

Alungat în adâncuri,
şi văgăuni,
printre liliecii orbi
şi printre tăuni,
încă se răzvrăteşte
şi ademeneşte
şi sare peste gard
în sufletul omului slab.

Închide-ţi poarta
Omule,
cu lacătul credinţei
şi dăruieşte lui Cristos
cheia biruinţei!

Şi cerurile
au cerurile lor
în partea dinspre infinit
şi toate locuiesc
în palma Creatorului
ca într-un cuib

Clădim timpul
din cărămizi de noapte
şi cărămizi de zi;
între ele aşezăm
seri şi dimineţi

vom găsi Veşnicia
gata clădită
dintr-o singură Lumină,
fără urme de umbră

intrarea se face
pe poarta îngustă
dinspre marea de sticlă,
dezbrăcat de negru
şi îmbrăcat în alb.

Depărtându-mă de mine
mă aproipii de eul
care nu îmi aparţine.
Răsturnat pe calea
de mers înapoi
mă întâlnesc cu mine-amândoi,
fiecare îmbrăcat
cu eul celuilalt

Nu am comori să dau
Celor ce sunt săraci
Dar nu îi voi trimite
La ghicitori şi vraci

Vă dau din sărăcie
Puţinul, curăţat,
Drumul spre veşnicie
În straie de-mpărat

Nu am puteri şi vremea
Să vă arat minuni
Însă întind o mână
Spre mlaştini şi genuni

Nu mâna mea, nu eu
Te scoatem la lumină
Ci Cel ce-a fost şi este
Şi Cel ce o să vină

După ce
l-ai cunoscut pe Dumnezeu
drumurile îţi ies din mlaştini
şi înveţi a păşi
cu aripi,
atingând din când în când
lumea aceasta
care plânge

Exilat pe pământ
omul a ajuns
orb şi surd şi mut;
întors spre Eden,
ispăşit,
se roagă
Creatorului:
O! lasă-mă, Doamne,
să o iau de la început!

Dacă învăţăm a muri
faţă de noi
putem împrumuta nemurirea de la Dumnezeu
care nu o va cere
înapoi

David
l-a răpus pe Goliat
ţintindu-l cu piatra
deasupra privirilor
trufaşe

A exista înseamnă
bucurie etrenă
(întreruptă doar de
paranteza vieţii
în care
am învăţat să ne doară)

Postari mai vechi »