acoperit cu alb de zăpadă
corbul
a dat năvală
la porumbel în ogradă

Adam şi Eva
încă mai caută
întoarcerea în Eden
pe drumul sinuos
al şarpelui

rostogolindu-se
ca şi un cerc
pătratul
scotea sunete contondente…

cuvintele care n-au rădăcină
păcătuiesc cu minciuna;
bastarzii lor
aduc apocalipsa

dacă semănătorii trudesc
îngropând sămânţa în pământ,
Dumnezeu
pune pământul
într-o sămânţă

Lacrimile au luat-o
înaintea paşilor;
la capăt de drum
şi-au săpat
un ochi de izvor
( o fântână)

La foşnetul paşilor
întreabă a dor:
De ce,
când treci pe aici
te ţii singur de mână ?

Întunericul
peste care a nins
s-a făcut sul
şi arde în flăcări
ca rugul aprins

Regina nebună a Regelui Alb
călare pe calul ei negru,
din turnul de veghe
omoară, dărâmă şi tună
şi pune soldaţii în zeghe

Şi regele singur,rămas fără gardă,
aproape răpus aproape de casă
pricepe că trena reginei era
albită, atâta cât ea
jurase să-i fie mireasă

………………………………

Şi-acuma,
O! Doamne , sub trenă şi-arată
o neagră cămaşă de noapte,
sub care regina râdea şi râdea
cu umbra ei neagră şi deasă

O lacrimă dă flori luminii
Şi face reverenţe unui gând;
Mândria, dezbrăcată, pe uliţa ruşinii
La binecuvântări nu rabdă-a sta la rând

Apucă dezertarea armatele de mână
Trăgându-le afară din tranşee;
O limbă nevorbită, străină şi păgână
Le spală pe prinţese cu acnee

Săruturi cumpărate de la Iuda
Se dau în schimbul fructului oprit
Şi toate în prezenţa şi în ciuda
Aceluia prin care-am nemurit

Ce dulce plouă
cu blânde raze
de lună nouă
pe sâni de oaze

ce cânt de muguri,
ce cor de şoapte
în miez de struguri
cu boabe coapte

ce rugăciune!
câtă căldură
într-un tăciune
inimă-pură

câtă visare
parcă reală
călcând cu soare
peste răceală

ce bucurie
în colţ de pâine,
ce omenie
de la un câine…

câtă iubire
cu mâini de pom
naşte-o privire
de la un om

… ce dulce plouă
cu primăveri
pe sâni de rouă
culcaţi sub meri

« Postari mai noi