N-am fost noi fii risipitori
Când ne-nălţam mândria pân’ la nori?
N-am fost şi noi ca Iuda din sărut
Când pentru-navuţire ne-am vândut?

Nu suntem tot Adam, ademenit
În faţa pomului cu fruct oprit?
Nu necinstim noi fratele şi sora
Când nu lăsăm Sodoma şi Gomora?

Nu râdeam noi, batjocorind în voie
Când ridica o arcă neprihănitul Noe?
Nu am ieşit noi goi (să rătăcim) din staul
Când ne-nchinam viţelului de aur?

N-avem noi inima la fel de împietrită
Ca faraon, împins către ispită?
Şi nu am prigonit noi un popor
Când am nesocotit vorba proorocilor?

Şi pe Avram, nu l-am văzut şi eu
Când asculta numai de Dumnezeu?
Şi pe Isac nu l-am putut vedea
Când lumea-ntreagă-o binecuvânta?

Pe Iacov cel bătrân nu l-am ştiut?
Pe Iosif, ce de fraţi a fost vândut?
N-am auzit de David împărat,
De psalmii lui? Şi tot n-am ascultat.

Mai ştim de Solomon şi-nţelepciunea sa
Şi tot nu ne oprim spre-a asculta;
În toate-avem păcat şi iar păcătuim
Până în ziua-n care începem să iubim

N-am cunoscut noi Vechiul Testament
Dar inimile ne-au rămas de lemn?
N-am zis noi: Doamne! Doamne! Tu ne iartă
Dar inimile ne-au rămas de piatră?

Nu am adus noi jertfe în neştire
Fără-a aduce jertfe-n mulţumire?
N-am fost noi oare, muţi şi surzi şi orbi
Când ne-am făcut o hrană pentru corbi?

Până în ziua-n care, ne-am pus la căpătâi
Înţelepciunea Celui ce ne-a iubit întâi;
Cel coborât din slavă şi s-a făcut Cuvânt
Şi ne-a spălat veşmântul în sângele Său sfânt

Cel care s-a-ntrupat dar n-a păcătuit,
Cel care pentru tine şi mine, a murit
Şi a călcat pe moarte când toţi L-au părăsit,
Dar pe acei ce cred, doar El i-a mântuit

Dar nu am înţeles când a venit
Şi nu am înţeles cât ne-a iubit
Şi nu am înţeles când ne chema:
Veniţi la Mine toţi! Şi vă voi învia.

De ce să fii noroi
când poţi încorona
cu slavă
chipul
şi lucrarea ta?

De ce să-ntuneci drumul
şi paşii în umblare,
când poţi să fii lumină,
iubire
şi iertare?

De ce să asupreşti
când poţi a te-apleca
picioare ostenite
şi răni
spre a spăla?

De ce să mori când poţi
să treci în veşnicii
prin crucea lui Isus
în lumea celor vii?

Eu vorbesc
tu asculţi
el aude;
ei aştern
pe pământ
paie ude

Eu am plâns,
plângi şi tu,
ei nu ştiu
ce târziu s-a făcut,
ce târziu…

Eu mă rog,
tu asculţi
ei privesc;
te acopăr
cu veşmântul
ceresc

Te iubesc
mă iubeşti
ne urăsc;
ne-ncetat,duşmănos
ne pârăsc…

Eu trăiesc,
trăieşti tu,
oare ei
de ce merg
după alţi dumnezei ?

Pe drumurile vieţii
Popasuri mi-am făcut,
Vâltorilor din lume
Să le aşez un scut

Cărărilor, din smârcuri
Le-am desfăcut prinsoarea
Şi am urcat în ceruri
Despovărând ninsoarea

În umbra apăsării
Am înviat credinţa;
De drag de adevăr
Purtat-am umilinţa

Când bunul Dumnezeu
Mi-a dat înţelepciune
Mi-am îngropat mândria
Plângând… sub rugăciune

Când s-ampotmolit
cuvântul
în noroi
literele au sărit
să-l tragă ‘napoi

cuvintele cufundate
s-au urnit
când, în cete ordonate
literele
s-au unit

Roagă-te , rugăciune
Şi ieşi din păcat,
Roagă-te şi-mi spune
Să mă rog necurmat

Învaţă-mă , rugăciune
Ce să fac,
Roagă-te!
Nu mă lăsa să tac.

Robii care au tras
corabia la mal
au fost goniţi la vânătoare
-fără puşcă ori sabie-

îi urmau, de pe cal,
-printre fiare-
vânătorii din corabie

Dacă muşcăturile
şarpelui veninos
omoară sau ard;

veninul vorbelor
te coboară
înainte de moarte
în iad

Oamenii care se târăsc
se aseamănă cu şerpii…
şi totuşi
pentru a-l amăgi pe om
şarpele
nu a învăţat a merge

Întotdeauna
sfârşitul e la capătul celălalt
al începutului…

numai alergătorii
îl pot vedea

Postari mai vechi »