în valuri de furtună
-la mal-
marinarii au coborât catargul
şi l-au făcut o ancoră
sub val

vânturile care suflă
cu ură
vor muri de căldură
şi vor învia
atunci când vor învăţa
şi a inspira

am logodit stelele
cu luceferi
petru a nu mai rămâne văduve
ca după meteoriţi

am tăcut
până am ajuns să vorbesc
prin tăceri;
cuvintele s-au oprit
să asculte

cărările despărţite
şi-au dat întălnire în drum;
lângă prima piatră
au rămas cu busola spartă

Lacrimile celor care plâng
înlăuntru
şi în ascuns
ajung la inimă,
despietrind-o

În locul de pe crucea lui Isus
a rămas o uşă
de intrare în cer
…………………………….
Tu, omule,
nu uita cheia
aicea jos, pe pământ

Am văzut cum arată lumea
privită cu sufletul
prin perdeaua de lacrimi

niciodată nu a fost
atât de departe…

Eu am plâns

şi duşmanul a râs de plânsul meu;

tu ai suferit odată cu mine

(până acolo că păşeai tăcută pe urma lacrimii)

iar prietenul meu

a plâns şi el

noul venit s-a mirat;

necunoscutul

m-a întrebat în treacăt

de ce plâng,

dar s-a dus mai departe

(nici măcar nu a aşteptat să-i răspund)

Dumnezeu

mi-a şters lacrima

şi mi-a spus:

“Tot Eu ţi-am dăruit şi lacrimile.”

Vrăjit pe veci de stele şi luceferi

Şi stăpânind etern în constelaţii

Pe porţi de cer încă mai intră teferi

Luminători aduşi de inundaţii

 

Şi aşezaţi după un rost anume

Cu plete de lumină peste umeri

Tu, omule, rosteşte-le un nume

Şi-n fiecare seară să îi numeri

« Postari mai noi — Postari mai vechi »