uitând de suflet
unde l-a pus
omul îl caută
înspre apus

cuvântul când se întâlneşte
cu metafora
se împărtăşeşte,
precum omul ,
cu anafura

Tot întrebând de povestea stâncilor
din poiană,
călătorului i-a răspuns vântul:
odată,
aici au poposit
pribegii de piatră…

Pe cumpăna lumii păşim
Cu inima inimi-n cant;
De-o parte-i ‘nălţarea la cer,
De alta, căderea-n neant…

Pentru că viorile
se aseamănă cu greierii
corul de noapte
cântă ca îngerii:
în şoapte…

Pentru că l-au urât pe cântăreţ
i-au pus vioara pe foc;
printre lemnele uscate
-care se înteţeau să ardă-
se auzea un trosnet
ca de baladă;
… limbile flăcării
urcau şi coborau
ca un arcuş

Dacă ziua
privirile ne ajung
abia pâna la nori,
noaptea ,
-tot ele-
de câte ori clipim,
de-atâtea ori
vor ajunge la stele

După ce munţii
s-au aruncat în mare,
apele s-au urcat la munte
-călare-
şi de atunci
caută drumul înapoi
pe poteci de izvoare

Mi s-au întors cuvintele acasă;
Le-am binecuvântat şi aşezat la masă;
Îngenunchiaţi în rugăciune şi pe maluri
Ne bucurăm şi ne aducem daruri

Nu voi numi olog
omul fără picioare,
nici ciung
pe acela fără mâini

se întorc ologi şi ciungi
de la amputare
doar cei lipsiţi de suflet
şi cei fără inima-sub-formă
de pâini

« Postari mai noi — Postari mai vechi »