rostogolindu-se
ca şi un cerc
pătratul
scotea sunete contondente…

cuvintele care n-au rădăcină
păcătuiesc cu minciuna;
bastarzii lor
aduc apocalipsa

dacă semănătorii trudesc
îngropând sămânţa în pământ,
Dumnezeu
pune pământul
într-o sămânţă

Lacrimile au luat-o
înaintea paşilor;
la capăt de drum
şi-au săpat
un ochi de izvor
( o fântână)

La foşnetul paşilor
întreabă a dor:
De ce,
când treci pe aici
te ţii singur de mână ?

Ce dulce plouă
cu blânde raze
de lună nouă
pe sâni de oaze

ce cânt de muguri,
ce cor de şoapte
în miez de struguri
cu boabe coapte

ce rugăciune!
câtă căldură
într-un tăciune
inimă-pură

câtă visare
parcă reală
călcând cu soare
peste răceală

ce bucurie
în colţ de pâine,
ce omenie
de la un câine…

câtă iubire
cu mâini de pom
naşte-o privire
de la un om

… ce dulce plouă
cu primăveri
pe sâni de rouă
culcaţi sub meri

Pribegii asudate
S-au oprit în poieni
Lângă ape sudate
Pe un fel de licheni

Dinlăuntru , pribegii,
Au ieşit la vânat
Vântul verii flămânnd
Ce s-a-ntins la uscat

Pe sub floarea de colţ
Dau să intre pe poartă
Dar e lacătu-nchis
Cu o cheie de soartă

Dau să intre în Rai
Dar n-au inimi curate;
Când să iasă din Iad
Dau de gratii sudate

Ieşind la-ntâlnirea
cu meteoriţi,
de atâta zor,
luna se agaţă
într-un gard de nor

rănită de cioburi,
suferind cumplit,
luceferii tac
şi merg la plivit

Despietrind inimile,
amintirile
şi-au întrebat vecinele
cu ce să se îmbrace
la ceasul fluenţei
de pace…

Nu am privit
rugându-ne în sus
de la ’nălţarea-n cer
a lui Isus…

Nu s-a închis în suflet
încă rana
de când Manole
o zidea pe Ana

Nu s-a arat pământul
un pogon
de când plângea
şi-l săruta, Ion

Ne-am aliat cu uriaşi
şi cu pitici
spre-a ne-mbrăca
în graniţe mai mici

Am dat prea mult
şi n-am cerut nimic
şi-am dat nimicul
pe ceva mai mic…

Am zgâriat mereu
la porţi străine
făcându-ne coloana
de ruşine

Ne-am exilat din noi
şi din cultură
umplându-ne desaga
doar cu ură

Ne-am lepădat
de aurul din munţi,
de-nţelepciunea
celora cărunţi

Ne-am lepădat de cer
şi de pământ,
de doină, de baladă
şi de cânt…

Bicisnici ne-am ales
în fruntea ţării
şi-am apucat
pe drumul emigrării

………………………………
Putem întoarce
drumul către casă:
cu Biblia în mâini,
prin iarba de sub coasă

La început
voi face stâlpi
din norii necăzuţi
peste pământ;
cu aerul din frunze
am să cânt
ca ochiu-nlăcrimat
şi ca acele buze
ascunse în sărutul
din peluze

Înspre sfârşit
voi deszăgăzui
cuvântul nerostit,
să curgă val,
ca umbra peste deal,
când prinde la rodit
desene, cu contur
de asfinţit

« Postari mai noi — Postari mai vechi »