Dacă aş avea o mie de inimi
le-aş dărui lui Dumnezeu
pentru că ştiu
că mi le-ar da înapoi
umplute cu Duhul Sfânt
şi viaţă veşnică.

Mă declar dependent în întreg
de Hristos
pentru că
atunci când eram uscat
m-a altoit
şi-am înverzit,

pentru că a zis
când muream:
– Lasă-Mă să mor în locul tău,
tu te du
în locul de unde vin Eu
şi unde nu se moare!

Alege-voi să nu aleg nimic
Din lumea ce îmi este inamic;
Mai bine iau eternităţi de Cer
În locul diamantelor ce pier

Alege-voi lumina-nvingătoare
Nu întunericul fără hotare
Şi mai aleg să beau din apa vie
Nu risipirea vieţii în pustie

Şi voi alege pâinea ce se frânge,
Smerenia care păcatu-şi plânge,
Iertarea celui care mi-a greşit,
Aleg să dau fără să cer nimic.

Orice ispită-ar vrea să mă apuce
Aleg cărarea paşilor spre cruce,
Aleg să merg după Păstorul meu
Căci ştiu că El e singur Dumnezeu

Chiar de-aş intra cu totul în noroi
Alege-voi să nu dau înapoi
Căci mă aşteaptă ziua izbăvirii
Şi Cel care a scris tabla iubirii.

Ai milă Doamne de mine
cel care
nu am ştiut ce e mila!
îndură-Te
de cel care nu s-a îndurat
şi trăieşte-l
pe acela cre n-a trăit
până când
Te-a întâlnit pe Tine!

La capătul inimii
locuieşte omul,
deoparte şi de alta
a sângelui
care se cheamă viaţă

corăbii burduşite cu averi,
corăbii încărcate cu poveri
coboară
pe ape sângerii
spre cascada numită “murire”

De undeva,
dinspre Eden
urcă o arcă
pe albia sângelui
spre capătul celălalt
al inimii,
în loc de velă
cu cămaşa lui Hristos

Fereşte-o, Doamne,
spre a nu se izbi
de piatra nemişcată
a inimii!

Trupurile de lut,
fără duh,
sunt ca pustiul deşert
fără apă;

Ce să rodească?
fără sămânţă
şi fără apă vie?
………………
Pustiul pustiei pustie
Şi piatră robită robiei.

Aşezându-se lângă lumină
întunericul a zis:
“dă-te mai încolo,
să mă încap lângă tine”
“Dar tu eşti orb?”
i-a răspuns lumina,
“căci alături e abisul,
aşa că,
mută-te, tu,
dincolo de mine!”

Cădera omului din Rai
nu poate fi restaurată
întorcând cerul
cu pământul deasupra,
doar…doar…
o cădea omul în cer,
acolo unde îi era locul.

O! nu!
acesta este nebunia diavolilor
care se îmbracă în oameni.

Uneori cred
că inima
nu a fost făcută din lut
şi ţărână
ci din ceva
luat din cer,
poate chiar dintr-un cuib
de stele;

De aceea Domnul zice:
-Iată ce-ţi cer:
Dă-mi inima ta
să mă-ngrijesc de ea,
s-o pun din nou în cer!

Când regii nu-ncap în larg de palate
Călcând cu trufie covor de săraci
Îl văd pe Isus venind între oameni
Smerit, în blândeţea din grajdul de vaci

Când n-ajung sărmanii cu mâini tremurânde
Să-şi picure-n tremur poveşti despre mâini
Îl văd pe Isus păşind printre oameni
Cu milă-mpărţind înmulţirea de pâini

Când aur şi-argint orbesc omenirea
În gândul deşert că ele nu pier,
Îl văd pe Isus cum face chemarea:
-Veniţi de vă stângeţi comorile-n cer!

Când zbuciumul lumii loveşte în stâncă
Frângându-şi învins toiagul întruna
Îl văd pe Isus cum umblă pe mare
Şi cum porunceşte să tacă furtuna

Când cerem aver să mergem în lume
Ca fiul risipei pierdut fără urmă
Îl văd pe Isus cum duce pe braţe
O oaie răzleaţă, pierdută de turmă

Când nimeni n-aude şi nimeni nu vede
Când pari a fi rob şi restu’-mpăraţi
Ascult de Isus când face chemarea:
-Luaţi jugul Meu şi fiţi liberaţi!

Când capătul vieţii-i atât de aproape
Şi omul nu vrea ca omul să moară
Îl văd pe Isus strigându-l pe Lazăr
-Ieşi, Lazăr, din groapă , la viaţă, afară!

Blestemul trufiei, preaplinul de patimi
În trupul de lut mai toarnă amar;
Trezeşte-i,o, Doamne, pe oameni să ştie
Cum iartă Isus pe omul tâlhar!

Când viaţa se naşte să fie ucisă,
Zăvorul la Rai când pare-ncuiat,
Îi văd pe străjeri cum intră-n cetate
Strigând speriaţi: Hristos a-nviat!

Când ducem poveri furate din lume
Şi plângem pe drum de jale şi greu,
Îl văd pe Isus căzut sub o cruce
Pe care stă scris şi numele meu.

« Postari mai noi — Postari mai vechi »