Dacă voiești să plătești
ceea ce Isus
a plătit deja
vei ajunge a înțelege
că singura datorie pe care o ai
este aceea de a crede

Dacă ai înconjurat în genunchi
Pământul,
cu gândul că așa
vei fi iertat,
intoarce-te la locul
de unde ai plecat
-tot în genunchi-

Pentru că te-ai apropiat
ca îgerul apter
de pământ
-nu de cer-
și ai umblat
îngenuncheat.

Potopul
a umplut lumea
nu cu ape
ci cu osândiții
care nu s-au încumentat
să urce,
ci au ales
să coboare.
…………………

De aceea,
da!
de aceea
dimineața nu li s-a arătat
pe muntele dimineții:
Ararat.

Au rămas semințele neîncolțite,
nu pentru că
nu ar fi trecut
prin sac,
ci,
pentru că
nu au trecut
prin mâna semănătorului.

Drumul care ieșea din Eden
pe lângă îngerul păzitor
de la poartă
șerpuia prin pustiu,
înșelător,
dinspre Marea Roșie
către Marea Moartă

În cea mai adâncă și neagră pustie
O duc și-o îngrop pe moarte de vie;
O pun să își sape o groapă adâncă
Și torn peste ea un munte de stâncă

Voi smulge cămașa pe care o porți
Și-n semn de victorii, o spânzur la porți
Să știe cu toții că zaci îngropată
Și nu te întorci la om niciodată

Voi pune pe tine obidele lumii
Și inima neagră din pieptul furtunii,
Izvorul amar din pașii durerii,
Tăcerea ascunsă în pieptul tăcerii

Îți place, urâto, să nu plângă nimeni?
Îți place să-ți intre țărușul în inimi?
Îți place, în loc de coroane și crini
Să-ți pun pe mormânt căpițe de spini?

Și nu voi fi singur si nu voi tăcea
Șuvoaie de vieți vor tot inunda
Călcând pe boldul tău, biruitori,
Învingători, apoi nemuritori

La amenințarea ta cu pustiire
Să știi căvom veni alăturea de Mire,
Acela care singur te-a învins
Și-n focul pustiirii te-a împins.

În duh de rugăciune
Și nu în duh de ceartă
Trimite Dumnezeu
Iertările la poartă

Pe arca din pustie,
’Nainte de potop,
Stă ușa larg deschisă
Și încă este loc

Pe mal de Iordan
Se creștinează-atei
Când, ascultând porunca,
Înving pe farisei

Pe muntele ispitei
Când vin ispititori
Hrăniții din Scriptură
Ajung biruitori

Din oameni nevoiași
Și nu din oameni mari
Va face Dumnezeu
Pescari peste pescari

În om samaritean
Și-n inimă zdrobită
Se curăță căderea
De valuri de ispită

La nunțile din Cana
Printre nuntași și miri
Începe prin minuni
Lucrări de mântuiri

În marea răzvrătită
Poverile se-aruncă
Spre-a liniști în noi
Talazuri, la poruncă

De pâinea înmulțită
Se satură poporul
Că n-a privit ‘napoi
Când și-a arat ogorul

Când înviind pe Lazăr
Rămân morminte goale
Aud neprihăniții
Porunca să se scoale

Se potolesc furtuni
Și apa se-ntărește
Dacă în barca ta
Isus călătorește

Și se despică marea
Tăiată de toiag
Când ai pe Dummnezeu
În inimă și steag

Din stâncile uscate
Izvoare vor țâșni
Iar oamenii vor bea
Și nu vor mai muri.

De sub gunoiul lumii,
Când cresc în tine crini
Cei mulţi te vor urî,
Iubindu-te puțini

Când vei lua pe umeri
Poveri de pe sărmani
Poate prieteni buni
Te-or pune-ntre dușmani

Când ridicând pe braţe
Pe cel căzut pe cale
Te vor scuipa în faţă
În fața casei tale

Când dând din pâinea ta
Flămânzilor mâncare,
Vor năpădi lăcuste
Să fure din hambare

Atunci când dăruind
O faci cu suflet bun
Vor acuza nebunii
Că ai ajuns nebun

În suflet când ţi-ai pus
Să spui despre Hristos
Armaghedon stârni-va
Proorocul mincinos

Când vei iubi atât
Murind cu cel rănit
Îţi va vorbi Isus:
-Şi Eu M-am răstignit.

În noapte, candelele-aprinse
Sunt ca şi braţele întinse,
Iar cerul înţest de stele
Aduce-a fi catarg cu vele

Apa cu naşteri din izvor
Stâmpără setea tuturor,
Iar fruntea blândă , sub năframă,
E semn că toţi avem o mamă

Cuvintele de-ncurajare
Sunt îmblânziri de val de mare,
Iar vorba blîndă şi cea bună
Sunt îmblânzire de furtună

O mână-ntinsă-a prietenie
Trezeşte munţi de bucurie;
Un braţ întins spre ajutor
Aduce aripa sub zbor

Orice drumeţ prădat spre han
Are un bun samaritean,
Şi orice orb făcut să vadă
Va alerga fără să cadă

Nădejdile nu au plecare
Din cel chemat la vindecare
Cu el, prietenul tăcerii
Va împărţi pâinea durerii

Trudind pe cale de iubire
Răsplata e în mântuire;
La poala crucii lui Hristos
Ajungi ducând crucea pe jos.

În noaptea cu mantii de smoală
Lopata groparului scurmă;
Cărarea luminii e goală:
Nici urmă de urmă în urmă

Păstorul aduce pe umeri
O oaie pierdută de turmă;
Poţi bobii de lacrimi să-i numeri:
Şi lacrima-I calcă pe urmă

Prin hăţuri de smârc şi de spini
Cărări rătăcite-n pustiu
Mai sângeră pâine şi vin
În trupul dat crucii de viu

În noaptea cu mantii de smoală
Aud cum vorbesc dimineţii
Născuţii din nou -când se scoală-
Şi-apucă pe calea vieţii.

Sătui de foame, adăpaţi de sete,
Ajunge rătăcirii drumul ei;
Se-ntoarce Ezechia cu faţa la perete
Şi plânge plângerea cu ochii mei

Se trece viaţa, nu către viaţă,
Se trece viaţa împotriva ei;
Doar Muntele schimbării schimbă faţă
Prin Dumnezeul Unul, în toţi trei

Tot de pe munte-ncepe înălţarea
Şi tot pe munte, calea înapoi;
Ne răsplăteşte Doamne, aşteptarea,
Chemându-ne la Tine şi pe noi

Ne pregăteşte pentru auzire
Când însuşi Tu, prin înger vei striga,
Cu trâmbiţa ne scoate din dormire
Şi mută-ne-n Impărăţia Ta!

« Postari mai noi — Postari mai vechi »