Umblăm prin nimic
pentru nimic;
în vreme ce blestemăm respirăm,
în vreme ce credem că trăim ne sfârșim.

Avem nevoie de Dumnezeu
mai mult decât de aer,
ne închinăm și nu știm cui,
suntem puii unor pui ai nimănui.

Între ciocan și secere
suntem într-o continuă trecere;
orizontul îndepărtat și curbat
pare tocit și turbat.

Când ar trebui să oprim în lan de rugăciuni
parc-am păși pe tăciuni;
tăcem apăsat și vinovat,
de cine, Doamne, oare am uitat?

Ne facem că nu știm, dar mințim,
aproape striviți mimăm a fi fericiți;
putem extrage veșnicia din fiecare clipă
îngenunchind la poala crucii sub aripă.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website