Voi, oamenilor, purtați o coroană
și vă spuneți regi,
noi avem fiecare coroana lui
și nu suntem decât niște copaci
verticali și întregi.

Voi, ființe bipede, alergați fără încetare
între libertate și închisoare
și ajungeți la capătul vieții
înainte de zorii dimineții.

E drept că nu avem picioare,
dar ne trăim din rădăcini hrănitoare,
e adevărat că nu avem
brațe nici degete, nici buze,
dar cântăm cu ramurile
pe pianul de frunze.

Noi am ales statornicia și nu vremelnicia,
suntem contemporani cu voi peste generații
și voi ne numiți păduri și plantații.

În verile fierbinți vă ascundeți de soare
sub mângâierea noastră de răcoare:
până la urmă, voi oamenii,
înfrigurați și goi
în inima iernii vă încălziți cu noi.

La vremea când pe ultimul drum vă veți duce
ne-alegeți să vă fim la căpătâi o cruce;
mai mult: când te-mbraci în humus neviu
m-alegi adăpost, tu lut, eu sicriu.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website