A fi înconjurat de roi de fântâni
Și-a nu ști izvorul vieții a-l bea
E ca și o casă ce n-are stăpâni
Că nu este pace și dragoste-n ea.

A fi-mprejmuit cu garduri de fier,
Pe prispa de casă când nu-i libertate,
Aduce-a-nhisoare și-a grav cazier
În care, sub săbii, sentințele-s date.

Umblarea în lung și în lat de pământ,
Când n-ai nici un punct cardinal,
E teamă, coșmar, vânare de vânt,
Oprite cu arma în punctul vamal.

A fi pentru tine, tu însuți, doar tu,
Lipsit de-altoire-n Hristos,
E fumul din fulger ce ieri străbătu
O lume întoarsă cu totul pe dos.

Sub garduri uscate de vânt și nuiele
Păzim inundații din “lacrime” frânte;
Mă pun în genunchi, aplecat peste ele,
Mă rog în tăcere și-aștept să se zvânte.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website