Cum ar putea el, omul, să renască
De n-ar purta în piept o ancoră cerească?
Câtă țărână-n oameni să rămână
Când lor nu le râmâne în inimă fântână?

Ce aș putea să spun eu de la mine?
Nimic, din care tot nimicul ar rămâne,
Ori, poate, risipă de vorbe în vânt
Ori bocet pe ramuri din trunchiul cel frânt.

Ce-aș izbuti cu propria-mi putere?
Poate o punte lungă cu bârne de durere,
Poate mereu același lucru trecător,
Poate doar umbra mea de muritor.

Și unde aș ajunge umblându-mă în mine,
Nu-n valea întristării, pe-o punte cu suspine?
Și nu cumva ajunge-m-ar din urmă
Hăitașii care viața și drumul mi le scurmă?

Cât plin ar netezi tot golul dintre oameni
Ca, omule, în tine nădejdile să-ți semeni
Din sacul de sămânță ce nu mai putrezește
În inima în care, iubirea încolțește?

Își pune-ntrebări și tot el își răspunde
Cât omul, de oameni, în om se ascunde;
Dar chem Duhul Sfânt a-mi fi călăuză,
Port chipul de om și nu de meduză.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website