Ne-nstrăinăm, noi oamenii, de oamenii din noi,
ajungem atât de departe de suflet și dureros de goi;
uităm prea ușor să trăim
în mijlocul celor pe care-i iubim

Tot mai mulți, tot mai mult, plecăm să trudim
la capete de lumi printre străini,
uităm de iarba necosită de acasă,
devine depărtarea o angoasă.

Rămânem străini în patrii străine,
ni se-nstrăinează amintirile și privirile
ni se-nstrăinează limba română,
o dăm la schimb de limbă străină.

Plângem printre străini când pirivim
cum pleacă departe cocorul,
printre străini ne-mbolnăvim,
îmbătrânim durându-ne dorul;
murim printre străini, înstrăinați,
‘nainte de vreme și repede uitați.

În vremuri străine, cei dragi, de acasă,
așteaptă, așteaptă, așteaptă…
Nu treziți copii! Lăsați-i să doarmă,
să vă viseze și să vă suspine
cu gândul la mame străine,
o dată și încă o dată,
din inima lor lăcrimată.

Lăsați-i pe copii să se joace,
nu le vorbiți de singurătate;
uitați-vă la ei cum învață să scrie:
Dragă mamă,
Dragă tată,
Dragă frate..

Lăsați-i să deseneze chipuri siameze;
lăsați-i să scrie cu lacrimi
la oră târzie
apoi să adoarmă cu fotografia care le seamănă
strângând-o la piept ca pe o inimă geamănă.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website