În partea de răsărit a vieții tale, omule,
se află veşnicia în care nu ai fost niciodată;
În partea de apus te mărgineşti
cu veşnicia în care oricum vei ajunge
şi dacă vrei şi dacă nu vrei

În partea de nord nu poate să fie
decât un fel de cerc polar
ce dă târcoale şi urlă ca un leu
gată să înghită;
În sud te cuprinde un cerc aprins,
un fel de cuptor, de şapte ori încins
gata să mistuie cu limbi de foc
şi acel loc

În partea de jos te învecinezi cu pământul
şi groapa din care ai fost luat;
înspre înalt nu-i decât cerul cu soare şi lună şi stele şi toată oştirea lui

În toate celelalte puncte cardinale
te împresoară aceeaşi veşnicie
gata să te înfieze,
gata să te învieze
la prima sau a doua poruncă a trâmbițelor Sale

Deasupra a tot şi a toate, omule,
te învecinezi cu Dumnezeu.
Cel de care fugi – deşi n-ai unde-
Cel de care te ascunzi încă din Eden,
când printre pomi, când sub păcate,
când după umbre strâmbe şi sumbre

Când se vor rupe granițele,
se vor goli ranițele,
veşnicia te va acoperi odată pentru totdeauna
cu o judecată cotropitoare
sau, cu o nădejde mântuitoare.

Din această cumplită încercuire
nu există
decât un singur drum de ieşire:
spre Dumnezeu,
tu singur,
pe jos,
pe drumul crucii,
după Cristos.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website