Muză, tu m-ai apucat de umerii minții
şi m-ai scos la arat;
-bine, zic, dar e toiul nopții,
n-ai putea să aştepți măcar ivirea zorilor?
-o! dar tocmai ca să aduci zorile
vei ara;
nu ştii că brazda arăturii întoarce
lumina
cu rădăcina coaptă spre cer?
altfel , spre înserat , de unde crezi
că s-ar mai aprinde stelele?

nu dormi tu! cum nici eu nu dorm;
e vremea de rodit şi-i vreme de hrănit;
ți-ar plăcea să vină foametea
şi să are ea?
spune, ți-ar plăcea?

Mi-am luat penița şi am făcut-o plug,
am luat cuvântul şi l-am făcut sămânță;
când am ajuns în arie
vulturii erau la pândă,
nici ei nu dormeau
aveau ce aveau cu sămânța din sac
şi cu mine, că am ieşit la arat

dar asta numai până am întors prima brazdă
care elibera zorile
şi care alunga corbii şi ciorile

i-am văzut cotropind altă arie
unde întunericul mai negru
decât penele lor
nu-i “sparie”;
croncăneau a stăpâni pe saci seci cu semințe
în vreme ce brazdele dospeau în suferințe

desluşit am citit brazdelor pe buză
un fel de rugăciune
către poetul adormit
şi către muză;
era aproape ca un plâns de îngropăciune.

No Comments »

Nici un comentariu existent inca.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URL

Leave a comment

Nume (obligatoriu)

E-mail (nu va fi publicat) (obligatoriu)

Website