Dăm timpul înapoi spre ziua de-nceput
Când pe Adam țărâna l-a umplut;
Ce piatră-n inimă-i s-a cuibărit
De-ntreaga lui făptură s-a împietrit?

Cum de suflându-i-se duh în nări
Ajuns-a a călca peregrinări?
Ce văi de plângeri încă mai străbate
De se afundă-n zloata de păcate?

Cum de spălat în mările-nroșite
S-a tăvălit cu șerpii în ispite?
Și după ce-a băut din apele din stâncă
De ce din ape tulburi se mai adapă încă?

Ce duhuri încă-i flutură stafia
De mătură deșertul și pustia?
În Iordan când și-a purtat chivotul
De ce nu l-a urmat din inimă cu totul?

Și dacă a trecut de Iordan
Și-n apa lui l-a botezat Ioan,
În ce botezuri, fără de poruncă,
Și inima și sufletu-și aruncă?

Dăm timpul înapoi cât mai e har,
S-a despicat perdeaua din altar;
O voce sfântă, blândă și divină
A dat poruncă, s-a făcut lumină.

De-aș fi clepsidra care recompune timpul
Aș da-ndărăt lui Iuda tot argintul
Pe care l-a luat de la sobor
Când L-a vândut pe Domnu’-Nvățător.

Aș pune porții din Eden străjer
Întregul univers și-ntregul cer
Să nu se furișeze șerpuit
Satana spre Adam ademenit.

Dar ce sunt eu? Abia un muritor
Tu, Doamne, ești atotstăpânitor
Sunt mult prea mic și mai nimic nu pot,
Mă-ncred în Tine totului în tot.

Și știu că numai harul Tău mai ține
Peste pământ păgân zile senine;
Mă-ncred în adevărul pe care ni l-ai spus:
“Curând, foarte curând, vine Isus.”

O! Lume inodoră, insipidă,
Între boscheți rămâi mereu gravidă,
În loc să îngrijești de sarcina din pântec
Tu sfâșii portativul notelor din cântec.

Îți sigilezi ferestrele-n obloane,
Grupezi popoare pe batalioane,
Chemi îngerii căzuți și îngerii apteri
Să te moșească-n sălile de nașteri.

Te trec sudori pe șirele spinării,
Te cuibărești în colțul disperării,
În fiecare zi te stingi cu zile
Și gropile-ți acoperi cu șenile.

Te-ai otrăvit cu leacuri de la vraci
Și dezbrăcarea nu ți-o mai îmbraci,
Rușinea ți-o ascunzi între boscheți,
Păcătuiești din nou cu oameni beți.

Tu, lume rece, surdă și absurdă
Îți suflă-n ceafă vremile din urmă
Cât încă mai e timp de abandon
Retrage-ți oastea din Armaghedon.

Pe portativ vor mai urca solfegii
Când ți-i spăla stindardul de cortegii
Și chiar dacă-ai născut copii din flori
Te iert cum te-am iertat de-atâtea ori.

Când ultimul dușman al omului va fi înfrânt
Vom isprăvi cu rătăcirea pe pământ,
Urmează judecata și răsplata,
Pe steagul biruinței scrie Maranata!

Se va sfârși durerea din lacrimi revărsate
Doar lutul și țărâna mai fi-vor îngropate
Iar îngerii, cu trâmbețe la brâu,
Vor secera în holdele de grâu.

Semințele sfințite și curate,
Cu trupul lui Hristos îngemănate,
Vor fi turnate-n inimi și hambare,
Urmează veșnicia să pogoare.

Aproape că am prinde cometele de coadă
Dacă în ploi de stele s-ar congela zăpadă
Ne-am strecura ființele fierbinți
Prin site perforate de meteoriți.

Umbrele rupte, cu blindaje groase,
Au spițe răsucite printre oase;
Vârtejuri învârtite-n galaxii
Strigă la noi: “Măi, oameni, sunteți vii!”

A cui e vina dacă nu aud?
A cerului care a plâns și-i ud?
Ori a cometei care iarăși trece
Prin inimă-mpietrită, încă rece?

Au crescut în poli aripi de condori
și au emigrat din cerc înghețat,
spre loc depărtat, necuminecat
întinzând covor spre ecuator.

Printre nori de fum s-au pierdut pe drum,
au vândut parole cumpărând busole,
au orbecăit și au rătăcit
bâjbâind cărări spre alunecări.

Ieșindu-le în cale puncte cardinale,
polii se însoară pentru-a câta oară?
au primit în dar de la cerc polar
haine de zăpadă și pământ în pază.

Între nord și sud, poate, omul surd
prinde să audă și nu mai asudă,
poate că magneții, reglându-și tacheții,
vor turna-n motor nădejde de zbor

Inima să bată cu puterea toată,
sânge împingând dinspre piept spre gând;
tunuri de calibru țin în echilibru
polii de planetă pe cozi de cometă.

Feliind universul pe galaxii
în mijloc de infinit
am dat
de timp congelat:

ținea în hibernare comete
și planete nenăscute
din pricina aglomerației
de roiuri de albine
și cuvinte nerostite cum se cuvine

un fel de franjuri cu crengi uscate
măturau pe sub arcade
alți franjuri expirați
între copaci dezrădăcinați
și timpul întins între coarde

în pauzele de respirație
ninge cu răsaduri de plantație;
grădina cu straturi în pat de rastel
înmoaie pământ cu oameni în el.

Își clatină pământul țărâna până-n noi
Căci am ales cutremur și am pornit război,
Am tot privit tânjind către Sodoma
Și rătăcirilor le-am îmbrăcat fantoma.

Își scutură potopul ape-nvolburate,
S-a cuibărit în om nămolul de păcate
Dar nu ne-am curățit cu apă din ocean
Până nu am fost spălați cu apa din lighean.

Și nu ne-am îmbrăcat în hainele de in
Atâta vreme cât Hristos ne-a fost străin;
Am însetat destul și sete ne e încă
Cât timp uităm să bem din apele din stâncă.

Cuvintele ni-s bete amestecându-și glosa
Până pășim spășiți pe Via Dolorosa,
Vorbim stâlcit și gângav și amar
Căci absentăm la școala deschisă la Calvar.

Se clatină țărâna cu inimă în ea
La lecția-nvierii învăț a învia;
Numai așa ființa își potolește dorul,
Deschide catalogul, Isus, Învățătorul.

Visele încep atunci când
se privesc în oglindă
și se ating;

rămân amprente siameze
care,turnându-se una în alta,
zămislesc urmași de vise
încrustați cu îngeri.

Femeia este ființa care,
purtând podoabe,
le dă splendoare
și, purtând verighetă,
desăvârșește forma perfect
rotundă
a cercului.

Postari mai vechi »