Din rădăcini de lacrimi cu zăvor
vor slobozi suspinele izvor;
căci trebuia ca inima să bată
cu sufletul și mintea deodată.

Trebuiau schimbate haine nespălate,
trebuia să plângem mai mult și mai des
că n-am semănat și nu am cules.

Prea mult am dormit și nu ne-am trezit,
prea mult am uitat de suflet curat
umblăm sinuos că n-avem Hrisos
și nici nu-L strigăm și nici nu-L chemăm.

Ba încă moțăim
și încă bâjbâim,
trăim pe-mprumut
din ce am pierdut;

Strâng ultimii îngeri
desaga de plângeri
s-o-ngroape în mare
sub stânci de uitare.

Apoi vor ieși pe ulițe
să sune din tâmbițe;
cine are urechi să audă,
să vadă prin lacrima udă,
respiră tot cerul tăcere,
se face apel la-nviere.

Diluviu -cenușă de ape-
Și drumuri tăiate sub mări,
O stâncă aproape să crape
Dând drumul la ape prin nări.

Și inimi de regi împietrite
Sub val după val de urgii
Se pun în genunchi, ruginite,
Își sapă mormânt în pustii.

Se dau constituții pe munte,
Se scriu cu arsură în piatră,
Prin cruce, Golgota e punte,
Căci Domnul iubește și iartă.

S-or stinge religii în lume,
Vor arde credințe uscate,
Cascade de ape în spume
Vor fi în curând scuturate.

Împinge-vor stânci Ararat
Nămolul și ape-diluviu;
Căci iese Hristos la arat
Și apa Lui vie e fluviu.

Ești doar o picătură-ntr-un ocean,
Dar pentru-această mică picătură
Ai fost ales din timp diluvian
Să fii golit de un potop de zgură.

Ești doar un fir de iarbă într-o stepă,
Un peregrin prin negura deșartă,
Chiar dacă treci prin arderea de lepră
Ajuns la poala crucii, El te iartă.

Ești fir de praf în pulberea de astre
Și totuși ești mai prețuit ca ele
Căci pentru tine a murit Isus
Și S-aplecat piciorele să-ți spele.

Ești trecător mai iute ca o floare,
Mai veșted ca o frunză-n agonie
Dar pentru tine, El, Hrisosul, moare
Ca tu s-ajungi stăpân pe veșnicie.

Ești mai pământ decât ar fi țărâna
Și mult mai greu ca piatra pe mormânt;
Privește la Isus când îți întinde mâna,
La trupul Lui atuncea când s-a frânt.

Ești doar un om și un adânc mister
Pe care Dumnezeu îl ocrotește,
Ai fost răscumpărat cu sânge curs din cer
Să nu cumva să uiți că Tata te iubește.

Pe mejda dintre veșnicie
Și viața omului scurtată
Avem promisiunea vie
Că nu vom mai muri vreodată.

Pe mejda dintre adevăr
Și rătăcirea de orbire
Prea multă lume, în răspăr,
Ascult-a Domnului vorbire

‘Nainte, dar, suntem chemați
Întâi din noi să știm ieși
De firea noastră dezlegați
În veșnicie vom păși.

Pe mejda dintre duh și fire
Vrăjmașul seamănă neghină,
Va prinde trup de încolțire
Credința cea cu rădăcină.

La granița dintre “murire”
Și cea a primei învieri
E zid înalt de despărțire
Și-nvălmășeală de tăceri.

Pe mejda dintre veșnicie
Și viața noastră, drept hotar,
Curge un râu cu apă vie,
Beți toți din el cât este har!

Nu are loc nemărginirea
De a-L cuprinde tot pe Ava
Și n-ajung imnuri de iubire
Să-I ‘nalțe-n infinituri slava.

Și totuși El ne locuiește
Și-Și, face templu sfânt în noi,
Iubirea Lui ne copleșește,
O! Om de lut și de noroi.

El ne-a dat tot cerând din om
O inimă neîmpărțită;
Ne umple-atom după atom
Cu slavă Lui nemărginită.

Atuncea, cine-ar fi nebunul
S-aleagă lumea trecătoare?
Cântați-I imnuri toți, ca unul,
Omule, tu, și voi popoare!

De câte ori, răstălmăcind cuvântul,
Suflați în vânt cu goluri de vorbire?
E greu de neadevăr întreg pământul
Cât nu-i udat cu ape de iubire.

Ori nu știți că ‘nainte de-nceput
Era Cuvântul, și, prin El apoi
El, Dumnezeu, pe toate le-a făcut
Și, după toate, ne-a făcut pe noi?

Și prin cuvânt ne-asemănăm cu El,
Făpturi în tot și-n toate minunate,
De ce atunci la casa din Betel
Nu frângem pâinea ce Cuvântu-o-mparte?

Prea multe mese fără vin și pâine,
Prea multă băutură cu otravă,
Ori uiți tu, omule, că poate mâine
Tot grâul vântura-se-va de pleavă?

Din Cuvântul care a fost la început
se nasc urmași de cuvinte;
fără ei vorbirea ar fi muțenie
și literele ar ajunge orfane,

împrăștiate fără sens
printre urmașii de oameni,
și ei orfani ai tăcerii.

Înghesuiți pentru un timp finit
într-un corp de lut
nădăjduim să dobândim
eternitatea
din mâinile Celui care a creat-o.

Până atunci,
smeriți, ne vom înălța
și, înălțându-ne, vom fi smeriți;

așa stă scris în Cartea cărților
de la care ar trebui să învețe
toate celelalte cărți.

O, om nătâng, o, om nătâng
Pășești doar cu piciorul stâng
Și lacrimile ți se strâng
În umbre unde tac și plâng.

O, om sărac, o, om sărac,
Închis în teamă și în trac,
Până și strigătele-ți tac
Și n-am cu ce să ți le-mbrac.

O, om sărman, o, om sărman,
În arii fără grâu în lan,
Îți pui nădejdile în ban
Și uiți să fii samaritean.

O, om pierdut, o, om pierdut
Nu ai sfârșit nici început,
Nu ai nădejdi și n-ai avut
Căci ai dormit și nu ai vrut.

O, om neom, o, om neom
Mai sapi la rădăcini de pom,
Te urmăresc ca un pogrom
Ispite-atom după atom.

O, om-Adam, încă netors,
Ce cari te rod, ce cari te-au ros?
Îmbracă-te-n Adam-Hristos
Spre-a nu fi gol și găunos.

O, pui de om ieșit din ou
Îți fie Duhul Sfânt ecou,
Tu lasă-ți moartea în lasou
Și-nvață să te naști din nou.

Parcă viața ar fi fum;
Umblăm în ea cu măști vetuste,
Ne strecurăm pe porți înguste
Între nimic și-ntre postum.

Părem culegători de flori,
Însă călcăm frunze uscate,
Mereu cu sarsanale-n spate
Între abis și între nori.

În nopțile neadormite
Ne punem visul să viseze,
Dar, până să se-nsenineze,
Ne cotropesc din nou ispite.

Atunci când se ridică ceața
Și zilele ne ies la soare,
Frământăm pâine cu sudoare
Și depănăm pe gheme viața.

Desfacem noduri încâlcite
Cu lacrimi gata strecurate,
Tu, Doame, ai plătit păcate
Spre-a ne muta pe căi sfințite.

Și viața nu va mai fi fum
Și nu va mai fi trecătoare;
Rămâneți oameni în picioare:
Isus Hristos este pe drum.

Postari mai vechi »