Aproape că nu mai e loc
Să coasem iar flacăra-n foc,
Căci dacă mimăm rugăciuni
Hristos nu va face minuni.

Se-năbușe spuze-n cenușă
Se târâie duhuri sub ușă
Mușcând din cămășile ude
Semințe-nscăiate și crude.

Dau crez curcubeului sferic
Să macine brâu de-ntuneric,
Cât are scântei în amnar
Aprinde iar mucul din jar.

Să ardă doar focul iubirii
Pe-altar închinat mântuirii,
Să fie lumină, să fie-nviere,
Gâlceava din lume să fie tăcere.

Pământule,
îți cer o părticică din tine
să o pun în căușul inimii
unde, sădind o floare,
să o ud cu lacrimile mele
de sărbătoare

în petalele ei ne vom oglindi
tu și eu,
ținându-ne de mână,
căci, nu-i așa, pământule,
noi doi suntem din aceeași țărână.

Copacii se pot îmbolnăvi,
se pot usca și pot muri,
dar nu se pun în genunchi
niciodată.

Copacii au genunchii în pământ;
acolo se roagă
pentru frunze și păduri,
pentru păsări și adăpostul lor,
pentru tine, omule muritor.

Când sunt tăiați copacii rari
vor da lăstari ca un blestem
și prorocesc celor ce-i taie
pedepse mari și cruci de lemn.

Din mugur în mugur de brad
Nădejdi ne-nverzesc și ne ard
Chiar dacă viața e scurtă
Ca fulgul în drumul spre iurtă.

Dar norii sunt plini de zăpezi,
Lumini se opresc în amiezii
Și ziua ce numele-ți spune
Nicicând, da, nicând nu apune.

Există, există mister
În taina venită din cer
În formă de om întrupată
Ca tu, să nu mori niciodată.

Ești liber să crezi ori să nu,
Cântarul îl porți numai tu;
Odată-adevărul rostit
Rămâne a fi împlinit.

O, mugur, cu inima verde
În bâlci de minciuni nu te pierde:
Ai fost cumpărat cu iertare,
Cu sânge și har și-ndurare.

Câte lacrimi vor mai curge
Deghizate-n stropi de ploi?
Norii nu încap sub pleoape,
Sacii inimii li-s goi.

Câte lacrimi numărate
Pot oceanele să-ncapă?
Care pluguri răzvrătire
Încă trag brazde pe apă?

Câte lacrimi spintecate
Mai ajung la operații?
Doamne, inimile noastre
Lasă-le în recreații.

Câte lacrimi înghețate
Au izvoarele la “poluri”?
Doamne, inimile noastre,
Adă-le-napoi, în stoluri.

Îngemănând pădurea cu cântecul de păsări
Dumnezeu ne-a oferit simfonia;
biletul îl plătim cu ascultarea
iar cortina nu cade niciodată.

Îngemânând tăcerea cu înțelepciunea
gândul devine material și transparent,
poți face cu el vise și case și oameni,
putem face o altă lume.

Îngemămând cuvântul cu el însuși
poate începe marea curățenie
de cuvinte care nu trebuiau niciodată rostite,
de spini și pălămidă, de vieți și omidă.

Îngemănând lutul cu răstignirea
ajunge omul și omenirea
să stăpânească nu doar cerul și pământul,
să biruie moartea îmbrăcând nemurirea.

Îngemănând dragostea ta
cu a mea, cu a lui, cu a ei
câștigăm dreptul de-a împlini profeția
că vom fi ca El și vom moșteni veșnicia.

Acuma că au venit ploile
să iasă pe imașuri oile,
să se vestească grânelor
despre povestea pâinilor.

Albiile să se pregătească
de apă învolburată,
firul de iarbă inert
să-și pună cămașa la fiert.

Ariile să-și astupe cariile,
mările să-și curețe nările
iar mustul din via pământului
să arendeze cramele timpului.

Între malurile râului meu
să arcuiască un pod curcubeu
cu grinzi din memorii uitate
că norii se dau la o parte.

Să nu uiți tu omule-a pune
în inima ta rugăciune:
” O, Doamne, prin ploi strecurate
slăvit fii în tot și în toate!”

Ce vremuri ajuns-au la noi
Cu sacii credinței mai goi,
Cu multe, prea multe religii
Scobind în cuvânt cu litigii.

Ce vremuri țesute cu bolă
Trag sorți pe sub legi de tocmeală,
Răbdările lumii se vând
Și oameni se-așează la rând.

În turme de oi rătăcite
Se-mparte cuvânt din ispite
Dar cine să-ndrepte cuvântul?
Furtuna, ori ploaia, ori vântul?

A fost un Cuvânt la-nceput;
O, Doame, cu El ce-am făcut?
L-am pus pe o cruce, și-apoi,
La fel ca Adam, aflatu-ne-am goi.

Acum, când ne strigă pe nume,
Ne-acundem sub lepra din lume;
Cuvânt cu putere divină
Fă iarăși în lume lumină!

Niște nori și-au cioplit porți
pentru ape;
apoi
s-au îmbrăcat în rochii de ploi,
cu gând să se mărite pe pământ
cu firul de iarbă
și cu noi.

Respirați credință
odată cu aerul,
gustați pocăință
și aruncați-vă aurul.

Dați semne vieții
că umblați pe jos
după ucenicii
lui Isus Hristos.

Lăsați năvoadele
așa încâlcite,
împărțiți flămânzilor
pâinile-nmulțite.

Lăsați-vă vămile
în vămile firii,
voi legați rănile
cu lanțul iubirii.

Călcați fără frică
pe ape-ntărite,
supuneți furtuni
spre-a fi îmblânzite.

Să faceți curată
odaia de sus;
la nunta din cer
v-așteaptă Isus.

Postari mai vechi »