Ce har
să stai lângă vameș,
cerând milă, în același cort
în care, fariseul se fălește
cu zilele de post
și zeciueli din izmă și mărar.

Ce har
să nu treci de vamă
și barierele ei
când, iată,
îl cheamă Hristos pe Matei
și el Îl umează deîndată.

Ce har
să fii un om mărunt,
aproape un ateu,
mai mare peste vameși,
să te numești Zacheu,
ce pentru a-L vedea,
de undeva de sus,
pe Cel ce i s-a spus
că se numea Isus,
el, vameșul cel crud,
s-a cățărat în dud.

Ce har
să se oprească-n dreptul tău
Fiul lui Dumnezeu,
să te poftească a cina-mpreună,
să te trimită-apoi să duci în lume
lumini și vestea bună.

Mai este loc sub rug de foc
Să vină prunci după porunci,
Apoi, cu Moise și Aron
Să bată-n porți la Faraon.

Mai stau robiții în robie
Și, sub păcat, legați de glie,
Care așteaptă îndurare
Că Dumnezeu e bun și mare.

Se-mpotrivesc iar voii Lui
Și regi și împărați destui
Și de aceea vin urgii
Cu steaguri fluturând stafii.

Inimi de faraoni de jar
Se întărâtă iar și iar
Și dau porunci pentru supuși
Să-și pună granițe la uși.

Dar cine ești tu om nebun
Să-I stai lui Dumnezeu în drum?
Nu știi că voia Lui e lege
Pe cei legați să îi dezlege?

În rândul lor am plâns și noi
Când eram prinșii de război
Dar s-a tăiat un drum prin ape
Ca dezrobiții toți să scape.

Ia-ți iarnă mantaua din cui
Și-acopere lumea cu ea,
Când ninge cioplește statui
Și basme în fulgii de nea.

Îți pune cămași apretate
Și-ți ia peste ele suman,
Împarte-ne vise curate
Că n-am mai visat de un an.

De-o fi s-adormim când apari
Ne cântă un cântec de leagăn;
De-acuma copiii sunt mari,
Cu el fiecare e geamăn.

Ia-ți iarnă cuvintele calde
Să stăm la povești peste noapte
Cât ielele vin să se scalde
În spuma troienelor coapte.

Și dacă adorm în poveste
E semn că visez trandafiri,
Fă-mi semne de flori la ferestre
Din gheața pe care-o respiri.

A fi fericit în dureri
E peste puteri omenești
Cât lunecă lumea-n plăceri
Și uită de haruri cerești.

A fi fericit și flămând
În palmele-aceluiași timp
E dincolo de om și de gând
Și gardul de sârmă cu ghimp.

A fi un sărac fericit
Când lumea-și împarte averi
E semn că în om s-a-mplinit
Desprinderea lui de poveri.

A fi mulțumit cu ce ești
E cea mai de preț avuție
Și-i semn că-n deșerturi lumești
Mai plouă cu apa cea vie.

A fi fericit în prigoană
Când toți împrejur sunt străini
E semn că ai drept la coroană
Țesută din gardul de spini.

Hrănind pe dușman și vrăjmaș
Când el e căzut și rănit
Te faci lui Hristos un urmaș
Și-nseamnă a fi fericit.

Dar ce vei numi fericire
Tu, om călător și pribeag?
Aduce Hristos nemurire;
Stă scris al tău nume pe steag?

Învelește-te iarnă cu mantia-ți albă,
Ieși în mijlocul ulițelor
Și joacă-te cu pruncii!

Spune povești la gura sobei
Și celor ce au fost odată copii.
Desleagă cerul cu sacii de omăt

Și povestește de întinderile polare
Până adorm stelele
Cu grăunte aprinse în poale

În cuib de constelații cu ielele.
Tușește încet să nu trezești visele,
Apucă-te și mătură pe afară zăpada,

Apoi, vino lângă noi să bem împreună
O ceașcă fierbinte de ceai
Pe același fior din aceeași strună.

Ori de câte ori te doare
De durerea mea
Din corsetul de-nchisoare
Tu rupi o zăbrea.

Ori de câte ori, la han,
Duci pe cel rănit
Ca bunul samaritean
Ajungi răsplătit.

Ori de câte ori lumina
O aprinzi în lume
Domnul udă rădăcina
Vorbindu-ți pe nume.

Cât ai fi de apăsat,
Când ridici pe altul
Dumnezeu te-a vindecat
Să-ți poți duce patul.

Când se-mpart felii egale
Din inimi smerite
Domnul umple albii goale
Cu ape sfințite.

Ori de câte ori te doare
Îți voi fi aproape
Să-ți aduc raze de soare
Prieten drag și frate.

Împârțind înmulțirea de pâini
adunării de oameni,
scădem din resturi de viață
firmiturile
spre a avea parte
de pâinea din cer.

În largi laboratoare-ncercuite
Se fabrică porunci supraîncălzite
De minți bolnave grav, neinternate,
Întinse pe lințolii de păcate.

Se izvodesc din găuri de tenebre
Viruși răciți înfășurați în febre,
Apoi sunt dezlegați și sunt lăsați să pască
Silind teatrul lumii la odisei cu mască.

Din culmile mândriei și piscul îngâmfării
Se toarnă-n oameni frică prin șirele spinării,
Dar va cădea cortina pe plânsul din năpastă
Căci Domnul Dumnezeu este de partea noastră.

Nu-i cu putință s-alergați desculți
pe jar încins
crezând că dacă sunteți mulți
jarul e stins.

Ce amăgiri ne leagă inimile strânse,
laolaltă,
de bogății silite a fi plânse
din ochi de piatră?

La capete de drumuri răsturnate
nu faceți porți,
ca nu cumva, prin albii inundate,
să curgă morți.

Se nasc: pământul nou și ceruri noi
iar, din Cuvânt,
se-mbracă-n haine albe oameni goi,
prin Duhul Sfânt.

Năzuința păsărilor este să zboare
fără încetare și fără odihnă;
când vine vremea pentru rugăciune
îngenunchează între pământ și cer
pe aripa unui înger.

Postari mai vechi »