Pământul: planetă cu coajă și miez,
Un fruct așezat în praful de stele,
Predat de Stăpân ființei cu crez
În care încap speranțe cu vele.

Un trup de pământ stăpân peste trupuri
De păsări, jivine și pești,
Un lut ce-a luat lumini împrumuturi
Din mâna-ndurării cerești.

Un om trecător pe vechiul pământ
În drum spre pământul cel nou
Ca frunza căzută pe aripi de vânt
Vibrând în chemări de ecou.

Și totuși: pământ din pământ,
În nări cu suflare de viață,
Ales de Stăpân, stăpân pe cămări
În cerul schimbării la față.

Împărțind infinitul la tot
se ajunge ca totul să aibă de toate
iar nimicul să fie restul
după ce se scade din viață, moartea;
dacă se scade moartea din viața cu Hristos,
se ajunge a rămâne cu totul,
plus infinitul.

E vreme, mai întâi, de vreme
Devreme ce în vremi trăim
Să nu ajungem prea devreme
O umbră-n coajă de destin.

E vreme încă de credință
De ancoră lăsată-n ea,
Mai este timp de pocăință
În viața mea și în a ta.

E loc de vreme de iubire,
De mâini întinse-n ajutor,
Căci va ploua cu răsplătire
Și cu vieți ce nu mai mor.

E loc pentru hotar de pace
Și îngropare de război,
Ecoul se mai poate-ntoarce
Spre-a nu mai fi plămânii goi.

E vreme, peste tot și-n toate,
De sânge curs pe braț de lemn;
E timp să nu mai fie noapte,
O, Doamne, fă-ne doar un semn!

Dăruiește mult din puținul tău,
fă bine săracului,
făcând bine lui Dumnezeu.

Leagă rana uitată de toți,
fii tu samariteanul
ce-l duce pe prădat la han
și plătește ce e de plătit
fără a cere în schimb nimic.

Deschide-ți inima
când alte inimi nu au adăpost,
învață-L pe Hristos pe de rost.

Fă vioară și baladă din lacrimă;
dăltuiește limba focului să nu ardă
ci doar să curățească,
încalță cu drum drept
piciorul care șchioapătă.

Să deschizi invitația la nuntă,
cea dintre tine și Isus;
vor veni acolo îngeri
și oștiri din cer,
de drag de Mire și de Mireasă.

Mi-am luat de mână viața
și am predat-o lui Hristos:
așa că nu mai trăiesc eu
ci Hristos trăiește în mine.

Am ajuns din urmă vremea
și ne zorim să trecem înaintea ei
legați la ochi;

Oare n-ai auzit, omule, că:
“nu știi a cui e ziua de mâine”?
și totuși, nu avem răbdare
să crape lumina întunericul,
așa cum tăietorul de lemne
ar crăpa buștenii.

Am ajuns din urmă, vremea,
sau, am ajuns vremurile din urmă?

În fiecare seară
să adormim
cu Dumnezeu în gând,
ca să visăm cu El.

Umbrele nu se ridică niciodată în picioare;
ele se târăsc
și nicicând nu se vor putea apropia
de oamenii care se adăpostesc
în lumina lui Dumnezeu.

Mariajul dintre fluture și floare
a dat nașter la zbor colorat;
ar trebui să fii fluture și floare
în același timp,
ca să poți zbura în curcubeu,
dar încă suntem țărână
și suflet și duh,
iar distanța între aripi
se măsoară doar în ronduri de flori.

Am scris și încă scriu scrisori
Cu cer de dincolo de nori
Și le trimit în lumea toată
Să știe că-i răscumpărată.

I-am scris să nu stea dezbrăcată,
Ajungă-i firea dezmățată,
Să-și ia cămăși de in curat,
Să dea ‘napoi ce a furat.

S-a dat ca plată sânge sfânt
Nu pentru viața pe pământ
Ci pentru-acea împărăție
Care aduce veșnicie.

Trimit scrisori spre lumea beată
Să-i spun că nu a fost uitată,
Apoi mă rog să se trezească,
Să plângă, să se pocăiască.

Parcă-i lovită de orbire
În hibernări de adormire;
O, Doamne, fă să se trezească
Cu trâmbiță dumnezeeiască!

Postari mai vechi »