Au început să mă doară lacrimile,
tocmai ele care îmi alinau suferința;
acum le voi da cu împrumut,
gata plânse și nu voi cere dobândă
decât rana în care s-au cuibărit.

Și viața are o singură viață:
aceea în care ea însăși
e vie.

Viorile și-au amanetat corzile,
trebuia să-și înmormânteze menestrelul
păsările zboară cu aripile invers,

nu cumva ploaia să ruginească
și omul și clopotele rămași fără limbă
mai pot fi triști și muți
și nu se mai schimbă

fluturii care zboară cu aripi de flori
se-ntorc în grădină
și nu în omidă

dacă florile ar fi fluturi,
cine ar mai adăpa însetarea din ciuturi?

munții nu-și poartă coroana de aur pe frunte
ci în măruntaie
pentru că nici pâinea nu se coace în paie

jumătate țărână, jumătate duh
omul respiră a viață trecătoare;
răstignit prin Isus
ajunge în viața nemuritoare.

Uneori marea respiră prin furtuni,
îi bate inima a valuri
și, din când în când, însetată,
aspiră cerul prin buze de ploi.

Nişte viermi au început să roadă o țară,
tocmai țara mea,
care prinde a se strica
dinăuntru,
în fiecare zi, dar ce zic eu?
în fiecare clipă

În această vreme şi în aceste vremuri
mi se cangrenează țara spre inima ei;
undeva, la mijloc, dau de ghemul de viermi,
grași şi burtoși
în măști de om,
dar totuși,
doar viermi nesățioşi.

Te-au scobit cu tuneluri de pradă ,
ți-au smuls până şi florile de iriși
şi te-au împotmolit în hățurile lor de bice cu plumbi

Aştept un licăr de lumină ,
să-ți spun “bună dimineața ”
în nădejdea că trăieşti
şi ai scăpat de viermiadă..

Când ploi ruginite se-nfig în cuțite
Se-ntoarce furtuna să spintece luna
Să facă din soare cuptoare-arzătoare
Și mătură stele din țarcuri rebele

Când ploi întărite ajung rătăcite
Deșerturi de fum pun ziduri pe drum,
Lăcusta flămândă se pune la pândă
Vin semnele “ciumii din capătul lumii

Când ploi opărite din minți otrăvite
Dopate în ganguri cu lațuri din ștreanguri
Fac legile urii cu lama arsurii
Zvâcnesc constituții prin guri de erupții

Când ploi asudate pasc stelele necoapte,
La capăt de cer coloane de ger
Își leapădă locul, se joacă de-a focul
Se face apelul că-ncepe măcelul

Când ploi înțelepte peste nori fac trepte,
Prăvălesc din cer ploile de fier;
Pentru vremuri bune stau la rugăciune
Îndurarea plouă peste-o lume nouă

Când ploi cocoșate în față și spate
Tușesc a iertare la prima strigare
Iubiri ca lumina îmi udă grădina,
În lumea atee răsar curcubeie.

Dacă floarea sălbătăciei este spinul,
sălbăticia florii nu poate fi
decât trandafirul.

S-a încumetat umbra să sufle în lumânare
și a rămas fără suflare,
s-a rezemat ploaia de flacără
și au murit amândouă într-o cearcănă
a înercat omul păcătos să urce în cer
dar rătăcind drumul prin cruce
a început să se usuce,
el și Lucifer.

Nu ne putem trăi viața pe sărite;
mereu ne îngrijorăm de ziua de mâine
și uităm să ne cerem iertare
pentru ziua de ieri pe care
nu am trăit-o pe de-a-ntregul
pentru că nu am fost cu Tine, Doamne.

Oare câtă pâine voi găsi pe masă
În ziua de mâine când voi ajunge-acasă?
O! Doamne, drag, eu îndrăznesc să-Ți cer:
Hrănește-mă cu pâinea ce a venit din cer!

Și dacă-mi este sete peste urcușul vieții
Adapă-mă cu roua dimineții
Și dă-mi să beau din apa de cleștar
Ce izvorăște-n crucea din Calvar.

Postari mai vechi »