Mă întorc să-mi iau rămas bun
de la mine;
am uitat să o fac
la plecarea din copilărie:

mă întâlnesc umblând desculţ
prin sat,
cu tălpile bătătorite
de cât am bătătorit pietrele
şi stăpân pe o trotinetă
fără nici un cal putere,
pe care o botezasem săgeata
şi pe care creştea
adrenalina mea
atuncea când alerga
prin praful uliţei
mai iute
decât limuzinele de azi,
… din care mă cobor
puţin aplecat
să-mi iau rămas bun
dela mine.

Trupurile de lut,
fără duh,
sunt ca pustiul deşert
fără apă;

Ce să rodească?
fără sămânţă
şi fără apă vie?
………………
Pustiul pustiei pustie
Şi piatră robită robiei.

La ce să ne mai punem
ceasul să sune
dacă nici măcar nu adormim?

După o vreme
vor suna spaimele
cu sirenele lor
şi clopotele vor bate
vremea închiderii.

Aşezându-se lângă lumină
întunericul a zis:
“dă-te mai încolo,
să mă încap lângă tine”
“Dar tu eşti orb?”
i-a răspuns lumina,
“căci alături e abisul,
aşa că,
mută-te, tu,
dincolo de mine!”

Cădera omului din Rai
nu poate fi restaurată
întorcând cerul
cu pământul deasupra,
doar…doar…
o cădea omul în cer,
acolo unde îi era locul.

O! nu!
acesta este nebunia diavolilor
care se îmbracă în oameni.

Omule,tu!
ştiai că ai putere
să îndoi universul
în prima zi
după ce-l vei cuceri,
în prima zi
după ce ce nu vei muri?

Uneori cred
că inima
nu a fost făcută din lut
şi ţărână
ci din ceva
luat din cer,
poate chiar dintr-un cuib
de stele;

De aceea Domnul zice:
-Iată ce-ţi cer:
Dă-mi inima ta
să mă-ngrijesc de ea,
s-o pun din nou în cer!