Îmbracă-te în rochia de ploi
Şi răcoreşte cerul aşteptării
Pe drumul care duce către noi
Înveşmântat în cântecele mării

Îmbracă-te cu rochia de apă
Şi împrumută norii spre a bea
Că sunt trudiţi şi cu lopata sapă
La rădăcina fulgului de nea

Îmbracă-te cu rochia de flori
Şi să deschizi grădinile de noapte
Când se ivesc prin crăpături de zori
Oceane călărind pe valuri coapte

Îmbracă-te cu rochia de cer
Când te cobori din îngerii tăcuţi
Încalţă-te cu paşii de mister
Şi fă să-mi fie ochii uzi şi muţi

Cu rochia miresei te-nveşmântă
Că au sosit nuntaşi din depărtări…
Se roagă îngerii în cor, şi cântă
Şi toată nunta-ncape în cântări.

Dacă unui copac
i s-au tăiat ramurile
se aseamănă
cu un rege descoronat
care nu vrea să moară
şi aşteaptă o altă coroană,
într-o altă vară

dacă unui copac
i s-a tăiat tulpina
oare ramurile
vor urma drumul de lumină
spre a se adăpa
direct din rădăcină?

dacă i se iau frunzele
unui copac
e ca şi cum ai fura hainele
unui sărac
şi l-ai îmbrăca
într-o pijama scorţoasă
de folii
luată din iarna geroasă
mâncată de molii

dar dacă îi scoţi copacului
rădăcina
el se pune pe boală
ca omul
fără coloană vertebrală
… şi moare culcat pe o parte
uscat întru totul în toate

dacă iei unui copac lumina
e ca şi cum i-ai lua privirea
de peste frunzele de iarbă
care s-au descălţat
să îl vadă

dacă ai văduvi copacul de apă
e cum ai lua colţii de la grapă,
pământului izvoarele,
omului picioarele

copacului căruia i s-au furat
zorile
seamănă cu morarul
căruia i s-au luat
morile

dacă ai lua copacului cerul
e ca şi cum ai vărsa
din tărie, fierul…

dacă ai lua copacului, cântul
e ca şi cum ai fura
cântăreţului, cântul…

dacă ai lua copacului adierea
e ca şi cum ai răpi
năzuinţei
învierea…

dacă ai lua copacului
statornicia
e ca şi cum ai răpi
omului veşnicia…

………………………….

dacă iei copacului
copacul din el,
visul de încolţire al seminţei
rămâne rebel

Aceleaşi cuvinte cântăresc diferit
după balanţa pe care se-aşează;
aceleaşi cuvinte sunt robi, la plivit
sau oastea reginei vitează

aceleaşi cuvinte cu lacrimi despică
durerea de podul de vise
dărâmă cetăţi, palate ridică
desfac din rugină şi lacăte-nchise

aceleaşi cuvinte ucid “ şi-nviază”
aşează pe cruce şi pun în mormânt…
cuvântul trăieşte cât nu dormitează
cuvântul e pulberea vieţii în vânt…

Dacă te-mbraci în rochia de ape
Să-ţi pui mărgelele de ploi
Şi ocoleşte norii ce bâjbâie să sape
După izvoare-amare, în noroi.

Noaptea dezlegă aripilor
corsetul de umbră şi smoală,
apoi , supusă viselor,
dansează slobod aproape goală

doar vântul peregrin
urcat în copaci
în cămașă de noapte,
și în papuci opaci
cu franjuri de șoapte,
se agaţă clandestin
cu cleștii de raci
de cerul cristalin

o suliţă din arcul de lumină
ucide noaptea
lângă izvor…

peste grădină
cu lună nouă
moare un zbor
şi şoapte mor
sorbind stropul de rouă
fără tulpină.

Rezemat pe firul de iarbă
anotimpurile
decopertează cerul
în căutarea
firulu-de-viaţă-filon-de-aur

m-am aplecat
să-ţi şterg lacrima
dar când am văzut
că prinde aripi
am plâns peste ea
ca un călăreţ
urmărit de îngerul ocrotitor

Veşnicia
trece printre vremelnicii
călcându-le,
ofilindu-le, murindu-le
şi nu le aşteaptă
deşi are tot timpul din lume