cum animalele

ar vrea să fie oameni

fără să poată,

omul ajunge

animal

fără să vrea

picăturile de rouă

aduc

a transpiraţia

nopţii de dragoste

dintre pământ şi cer

 

orice formă geometrică

de rostire a cuvântului

este contondentă,

afară de

cea rotundă

dacă ţi-au încovoiat spatele

silindu-te a privi

doar în jos,

caută drumul spre ape;

în ele se va oglindi

cerul

 

celor care tac

atunci când toţi vorbesc

le făgăduiesc

să le ascult gândurile

cum închid

lacătul vacarmului

peste

povara de balastru

Regina nebună a Regelui Alb

călare pe calul ei negru,

din turnuri de veghe

omoară,

dărâmă şi tună

şi pune soldaţii în zeghe

 

iar regele singur, rămas fără gardă;

aproape răpus, aproape de casă

pricepe că trena reginei era

albită,

atâta cât ea

jurase să-i fie mireasă

 

şi-acuma

o! Doamne! sub trenă şi-arată

o neagră cămaşă de noapte…

………………………………

şi râde regina,

culcată

pe-o umbră de gheaţă

prea deasă

Când pomii-ncep firav să-nmugurească

nu îi opriţi!

lăsaţi-i să vorbească!

 

În cer când se mai sparge câte-un nor

coboară-te din prinţ

în cerşetor

 

Când rădăcina scormoneşte glia

din seva ei

să îţi aprinzi făclia

 

Sub aripa în care zămisleşte zborul

de umbra ei

se prinde călătorul

 

Pe povârnişul anilor cărunţi

du la păscut

oceanele,  spre munţi

 

La inima umplută de iubire

aducţi omul

lângă omenire

« Postari mai noi